Orizontul negru

Luminile orașului, cele câteva care încă mai funcționau, mai mult focuri răzlețe, rămâneau parcă fixe, clipind de fiecare dată când un copac trecea între ele și geamul mașinii. De ce să fugi? Niciun loc nu era sigur. Dar părinții mei voiau să se ascundă în peșteri. De parcă acolo am fi în siguranță. Totul se termina.

Țin minte și acum acea seară nefastă de acum doi ani. Era prima dată când am vrut să mă uit la știri cu ai mei. Urma o dezbatere politică și, abia căpătând drept de vot, am hotărât să o urmăresc. Stăteam tolănit în pat și o ascultam pe crainică vorbind despre nimicurile întâmplate peste zi — un atac într-o bancă, ceva de corupție.

Apoi, a anunțat o știre de ultimă oră:

— Doamnelor și domnilor, trebuie să întrerupem programul obișnuit cu o informație nouă. În urmă cu câteva săptămâni, N.A.S.A. a descoperit un asteroid care se îndreaptă spre Pământ.

Tânăra, abia ajunsă pe micul ecran, tremura toată în timp ce citea de pe prompter. Abia reușea să pronunțe cuvintele. Încerca să mențină profesionalismul, dar nu prea reușea. Recunosc că, la acel moment, credeam că e o glumă. Însă știrea continua.

— Roca, numită Goliat, se pare că provine din Centura de Asteroizi dintre Marte și Jupiter. Are un diametru de aproape zece kilometri și cântărește peste un miliard de tone. Este ceea ce oamenii de știință numesc un…un…mă scuzați. Este ceea ce oamenii de știință numesc un ucigaș de planete. Impactul va avea loc în aproximativ doi ani… Vă rog să mă scuzați, dar nu pot continua.

Femeia ieși din cadru, plângând, cu telefonul în mână. Probabil voia să sune pe cineva apropiat. Mi-am dat seama că situația era serioasă. Tata schimbase canalul. Aceeași poveste. Peste tot asteroidul ucigaș în sus și sfârșitul lumii în jos.

Cam după jumătate de oră, președintele ieșise să dea declarații:

— Bună seara, doamnelor și domnilor. După cum probabil ați auzit, un asteroid uriaș numit Goliat se îndreaptă spre Pământ. Urmează ca în următoarele zile să mă întâlnesc cu liderii lumii și să discutăm ce posibilități avem. Vreau să rămâneți calmi. Nu este sfârșitul și vă asigur că vom face tot ce ne stă în putință să rezolvăm problema.

A urmat o întreagă polologhie despre cum avem resurse să combatem o amenințare și cum există deja protocoale. O grămadă de rahat dacă mă întrebi pe mine.

Ai mei au insistat să merg la liceu în continuare, să îmi văd de viață și de educație, dar situația nu era deloc bună. În multe centre izbucniseră revolte, abia stăpânite de poliție și armată, din magazine se fura la greu, iar mare parte dintre profesorii mei nu mai veneau la ore. În fiecare zi mergeam la liceu cu laptopul și stăteam cu câțiva colegi și ne uitam la filme sau la știri, cu cele câteva cadre didactice care încă voiau să facă ceva, dar nu prea aveau cu cine.

La o săptămână după anunțul care a schimbat istoria, au început primele probleme mari: un rector nuclear din Israel explodase. De acolo lucrurile au mers din prost în dezastruos.

Președintele se întorsese de la summitul urgent și fusese din nou pe toate posturile:

— S-a dezbătut și am ajuns la concluzia că Goliat este prea aproape de Terra pentru a încerca o manevră complicată. Soluția este misiunea „David“, adică un asalt nuclear de proporții mari. Racheta va decola în următoarele două săptămâni, dintr-un loc secret, cu o încărcătură nucleară suficientă pentru a provoca o explozie de câteva sute de milioane de megatone. Misiunea va ajunge la țintă în aproximativ șaptesprezece luni.

A continuat cu tot felul de detalii, dar nu îmi păsa. Era gata. Ca în toate filmele de la Hollywood, când apărea o problemă, „băieții buni“ aveau soluția — aruncau totul în aer. Lucrurile aveau să revină la normal.

Prost am fost.

Două zile mai târziu am cunoscut-o pe Graziella, cu care aveam să mă cuplez, și ea ca mine, o plictisită de viață și de cât rahat mâncam. Aveam interese comune și chiar întrevedeam o relație frumoasă.

Timpul trecea, aproape toate posturile având un cronometru până la momentul succesului misiunii. Lumea își reluase mersul normal — crimele se domoliseră, bursa mergea bine. Parcă nimic nu se schimbase. Eh, aproape nimic.

Cele șaptesprezece luni trecuseră fără să le simțim. Era seara misiunii, joi, ora două și ceva. Stăteam la un prieten care își cumpărase un telescop performant, conectat la un proiector. Așteptam spectacolul în timp ce ascultam știrile. Să fii fost vreo douăzeci de oameni pe pajiștea casei. Orașul Bergamo era întunecat ca să evite poluarea luminoasă. Secundele se succedau una după alta, parcă tot mai lent. Crainicul continua să spună că durează ceva timp până când o să primim date, având în vedere distanța. Era doar zgomot de fond. Pe mine mă interesau doar Graziella și micuța luminiță pâlpâitoare de pe ecranul improvizat.

Apoi „bum“. Nu am auzit nimic, bineînțeles, dar explozia fusese atât de mare încât se vedea cu ochiul liber. Lumea sărise în aer, țopăind de fericire. Toți cei din jurul meu dansau și se sărutau.

Au urmat cuvintele crainicului:

— Avem confirmarea, doamnelor și domnilor. Misiunea „David“ a eșuat. Repet, misiunea „David“ a eșuat. Goliat încă se îndreaptă spre Pământ. N.A.S.A. tocmai a confirmat. Transmisiunea noastră se oprește aici. Domnul să vă aibă în pace.

Crainicul plecase. Petrecerea se stinse. Fericirea pieri. Graziella plângea, iar eu nu eram departe. Mi-am sunat părinții să vină să mă ia.

Următoarea zi am aflat că draga mea Graziella își luase zilele. Nu fusese singura.

Atunci a izbucnit haosul — lupte de stradă, jafuri, violuri. Nicăieri nu era sigur.

Ne făcusem provizii și ne-am baricadat în casă. Am stat acolo cu ai mei aproape șase luni. Bergamo rămăsese părăsit aproape complet — ocazionalii câini, vagabonzi și trupe înarmate mai dădeau târcoale. Nu aveam curent, apă sau orice altă utilitate. Nu făceam mare lucru ziua sau noaptea, doar ne așteptam sfârșitul.

Apoi a trebuit să plecăm. Tata auzise la radio că sunt niște peșteri sigure în apropiere și că oamenii se adună acolo.

— Nu mergem, țipasem eu la el. Ce să facem acolo? Să îmi petrec ultimele zile printre niște străini transpirați și nemâncați? Nu merci.

— O să taci din gură și o să faci ce ți-am zis tinere! O să supraviețuim acolo.

Cearta a durat mai bine de o oră, dar, până la urmă, m-a convins. Dacă tot am să mor, refer să o fac lângă ai mei, chiar dacă o să fie și alții pe acolo. Mi-am cerut scuze și le-am spus că îi iubesc. Nu voiam ca ultimele mele cuvinte din casa noastră să fie pline de ură.

Așa am ajuns pe drum, într-un convoi de câteva mașini, uitându-mă în gol spre locul unde am copilărit și am crescut, unde am învățat să merg și să citesc, unde am cunoscut dragostea și tragedia.

Totul se va termina curând.

Credeam că mai avem câteva zile, dar speram degeaba. Îl vedeam cum răsare, negru, la orizont.

Apoi lumina puternică…

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s