Eragon – recenzie

Am dat peste cartea „Eragon“ de Christopher Paolini acum câțiva ani. Un coleg de-al mamei i-o împrumutase. Cred că am citit jumătate până m-am plictisit la acel moment. Apoi am venit în București și era reducere la o librărie — ceva „2 plus 1 gratis“. Spre deosebire de alți oameni care își iau tehnologie sau haine etc. la reducere, eu îmi iau cărți. Am găsit atunci toate volumele și mi-am zis „de ce nu?“. Am reluat cartea de la început și am trecut de locul unde mă oprisem. Am terminat-o în două zile (pentru mine, dacă o carte are dragoni, deja e bună și m-a prins).

Eragon este personajul principal, un tânăr fermier din nord, orfan, care trăiește cu unchiul său și fiul acestuia. E fix la vârsta când vrea să experimenteze și e nemulțumit de condiția sa, deci nu poate decât să meargă în pădurea în care nu avea voie să se ducă, pentru a vâna. Acolo găsește ceva special – un ou de dragon. Imepriul din care face parte este condus de un tiran, Galbatorix, care distrusese ordinul Cavalerilor Dragonilor, exterminând toate reptilele zburătoare. Însă, evident, forțele liderului urmăreau oul, Eragon devenind o țintă mare pentru ei.

Povestea se conturează frumos, încetul cu încetul, și în timp ajunge să găsească prieteni și mentori. Eragon începe să experimenteze cu magia care, cel puțin mie, mi-a plăcut pentru că are reguli stricte — ca să o folosești trebuie să vorbești într-o limbă străveche în care poți să spui doar adevărul, orice vrajă te obosește la fel de mult ca acțiunea pe care ai fi făcut-o fără să folosești magia etc. Lumea în sine este conturată destul de concret și are limite, uneori definitive și clare, dar sunt și situații în care acestea sunt mai șterse. Un aspect care m-a atras este faptul că fiecare regulă poate fi ocolită dacă ai cunoștințele necesare, pe care, tânărul protagonist, le deprinde pe parcursul celor patru cărți. Acțiunea se desfășoară pas cu pas, și am avut posibilitatea să îl văd pe Eragon cum crește și se maturizează, de la un puștan impulsiv spre un bărbat puternic, dar și pe dragonul său, albastra Saphira, și relația lor. Călătoria lor dă din lac în puț destul de des, dar apar și momente când ceva merge bine. E genul de poveste în care ajungi să simți cu personajele, să le trăiești fericirea și durerea, să le înțelegi ura și iubirea.

De la început până la sfârșit se văd influențele lui J.R.R. Tolkein și Frank Herbert, dar și mulți alții. Există o mulțime de limbi descrise, situații în care realitatea e modificată sau aruncată cu totul pe fereastră în evenimente care rup constrângerile legilor fizicii pe care le știm, păstrând însă o explicație clară și concisă în care totul capătă logică și devine ușor de acceptat de cititor. Sunt descrise destul de des animale, mai ales dragoni, sau plante, locuri, creaturi, în detalii uimitoare de anatomie și personalitate. Christopher Paolini abordează o mulțime de teme spirituale, psihologice și care transcend lumea fizică, destinate, sincer, mai mult unei persoane cu anumite cunoștințe, păstrând însă explicații ca pentru un copil de 15 ani.

Două lucruri nu pot să spun că mi-au plăcut în mod deosebit. Primei cărți îi lipsesc, cel puțin la început, personajele feminine puternice — nu vreau să sun sexist/misogin/feminist, dar după mine orice carte ar trebui să aibă și o femeie care să fie capabilă să ia atitudine și să se pună în pericol. Arya, elfa, joacă rolul domniței la ananghie până în ultimele capitole ale primei cărți. În următoarele însă, Christopher Paolini își răscumpără greșeala și aduce în centrul acțiunii o multitudine de personaje feminine cu un caracter puternic care reușesc să demonstreze că sexul nu este important când vine vorba de datorie sau supraviețuire. Cel de-al doilea lucru care mi s-a părut convenabil, să îl numesc așa, sunt procedeele de tipul deus ex machina în care Eragon, sau alt personaj, se găsește într-o situație fără scăpare și „hocus-pocus“ aparare ceva care îl scoate de acolo. Toate sunt explicate, dar, pe mine cel puțin, m-au lăsat să cred că puteau fi evitate dacă personajele luau alte decizii sau că absența acelor acțiuni ducea sigur la moartea cuiva. Uneori au fost deranjante și cam trase de păr, dar niciodată nu au fost exagerate încât să nu mai vrei să citești pentru că autorul a sărit cumva calul cu un eveniment imposibil.

„Eragon“ este cartea pentru copii, care poate fi citită de adolescenți și înțeleasă de adulți. Primul volum este cel mai lipsit de acțiune dintre cele patru, dar, dacă te atrage puțin, te ține pe marginea scaunului de la un capăt la altul, cu dezvăluire după dezvăluire și situație critică după tragedie. Eu le-am parcurs de două ori și pot spune că o să le citesc iar și iar. Nu sunt la nivelul „Dune“, „Stăpânul Inelelor“ sau „Harry Potter“, dar Eragon și Saphira vor avea mereu un loc în sufletul meu.

Advertisements

3 thoughts on “Eragon – recenzie

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s