Răfuiala – fan-fiction Omul-Fluture

Mereu i-a plăcut să se bată, însă acum, în „noua lume modernă“, competițiile la care participase nu prea își mai aveau locul. Mare campion mai era. Pufni gândindu-se cât de bun fusese și cât de jos ajunsese. Câștigase titlul mondial la MMA (mixed martial arts) în tinerețe, la categoria super-grea. Fusese lider absolut până la nefericitul accident care îl lăsase fără mâna stângă. Teoretic, tot campion neînvins rămăsese, dar incapabil să își apere titlul.

Avea suficienți bani pentru o proteză bionică, dar nu voia un braț artificial. Și oricum, nu ar fi putut să lupte. Decise, pentru a n-șpea mia oară, mai mult reasigurându-se pe sine, că implantul cibernetic era tot sinteticul pe care avea să-l poarte în organism.

Acum… doar stătea în casă toată ziua și citea blogveluri, sau viziona vodeviluri. Ocazional, se ocupa de „afaceri“, cum plăcea să le numească, în Rețea. Aceste treburi în lumea virtuală îi aduceau un venit considerabil care îi permitea să se întrețină într-o viață luxoasă… și să beneficieze de cele mai noi tehnologii.

O astfel de „afacere“ îi necesita atenția chiar atunci, în timp ce se îndrepta spre canapeaua comodă din sufragerie. Se așeză și își puse cana de cafea pe măsuță.

Mark accesă mental conexiunea cu ciberspațiul. Știa de ce avea nevoie pentru a încheia „afacerea“. În Rețea nu existau limite. Putea fi oricine. Putea fi orice.

— ID Războinicul! ordonă.

***

Își conducea mașina, un Mustang din 1965, negru, mat, pe autostrada informațională. Se îndrepta spre Țestoasa și Papagalul, locul cel mai întunecat unde fusese vreodată, dar pe care ajunsese să îl frecventeze. Nimeni nu îndrăznea că îl provoace sau să îl atace, dar mereu își lua măsuri de precauție, mai puțin în ring. Acolo se aplicau alte reguli.

Trecuseră cinci ani de când stătuse singur la acea masă, din acea cafenea, bându-și ceaiul. Era localul său preferat din ciberspațiu. Părea să fie o zi liniștită, ca oricare alta, când un domn, proiecția lui mai corect, sau doar un simulacru, nici el nu mai știa, se așezase pe scaunul liber, picior peste picior.

— Bună seara! Domnul Mark? întrebase străinul.

— Cred că mă confundați, îi răspunse.

Proiecția sa nu îi afișa fața reală, sau membrul lipsă, iar identitatea pe care o asumase era complet diferită de lumea din afara ciberspațiului. Se săturase până este cap de fani înfocați ce voiau să stea de vorbă cu el. În Rețea, nu apărea ca bărbatul solid, chel, înalt, cu ochi negri și încercănați pe care îl vedea în oglindă în fiecare dimineață. Pentru alți utilizatori, el arăta ca un bătrânel firav și cărunt, cu o voce groasă și pătrunzătoare, cu un accent puternic scoțian.

— Numele meu este Jeremy. Dacă nu vă supărați, aș vrea să îmi savurez ceaiul în liniște. Mulțumesc. Răspunsese sec, folosindu-se de numele tatălui său.

— Știu foarte bine cine ești, continuă nederanjat străinul. Am o propunere pentru tine.

Mark avea toate protecțiile activate și încerca să ajungă la partenerul său de conversație, lansând un baraj de proporții biblice, aruncând în lupta cibernetică aproape tot ce avea la dispoziție.

— Nu mai încercați. Deja devine stânjenitor. Softurile mele de apărare sunt atât de moderne încât nu vor fi accesibile publicului pentru încă un an. Ha! Poate doi. Și până atunci, mai mult ca sigur, voi avea altele. Ha!

— Cine dracului ești și ce mă-ta vrei? țipase Mark lovind masa cu palma.

— Numele meu nu contează, dar tu poți să îmi spui „Domnul Lee“. Nu „domnul“, nu „Lee“, ci „Domnul Lee“. Ha! Reprezint un grup care vrea să îți propună o oportunitate de afacere și dezvoltare personală. Gândește-te și caută-mă peste exact trei zile, tot aici, la aceeași oră, la masa asta.

Bărbatul se ridică și ieși, lăsându-l pe Mark singur pe scaun, cu ceaiul în față. Se uită nedumerit la ceașcă și văzu o carte de vizită, albă, cu scris mic în mijloc — Răfuiala — fără nume, fără adresă, fără telefon, doar un singur cuvânt.

Mai mult din plictiseală decât din alte motive, se dusese la întâlnire. Și fusese cel mai bun lucru pe care îl făcuse. Domnul Lee îl introdusese în lumea Răfuielii, cercul de lupte din Rețea, unde singura regulă era că nu sunt reguli. Combatanții puteau face orice pentru a câștiga… aproape orice. În ring, dezavantajul major al lui Mark — lipsa de cunoștințe în domeniul programării — era anulat în momentul în care treceau pe proiecții speciale fără programe de atac cibernetic sau de apărare — singurele softuri permise erau cele de trimitere a informației înapoi la utilizator.

Mark găsise posibilitatea de a lupta, de a gusta fiorul și adrenalina din timpul unei confruntări. Nu se compara cu realul, dar era ceva mai mult decât statul în cafenea în fiecare zi. Nici nu se punea în pericol și se afla pe picior de egalitate cu oponentul de fiecare dată, chiar și în ciuda handicapului său. Plus că Răfuiala îi adusese profituri nesperate, mai ales consistente, dar nu pentru bani se urca în ring.

Nu trecuse mult și ajunse pe locul al doilea, așa că se decisese, singur singurel, să îl provoace pe campion, Vestan. Îi comunicase domnului Lee de dorința sa, însă acesta nu o primi foarte bine.

— Dacă te lupți cu Vestan trebuie să învingi și nu cred că poți face asta. Ha!

— Ba pot! Lasă-mă să lupt și îți arăt. Dacă nu câștig pot să mai încerc odată când o să vrei tu.

— Ești așa naiv, Războinicule! Ha! Dacă pierzi ești out, cum s-ar spune. Pa și pusi. Te duci și gata. Ești eliminat din Rețea dacă pierzi. Permanent. Ha! Am investit deja prea mult în tine ca să arunci tu totul pe geam acum, doar pentru că te crezi un taur cu ouă mari. Ai să aștepți. Ha!

Însă, curând, Mark ajunsese campion și rămăsese neînfrânt cinci ani, iar acum… un puștan căuta atenție și nu știa cum să o obțină. Îl provocase. Auzi la el, să vină de nicăieri și să sară direct la titlu. E drept că era bun, mai mult, era tipul câinelui cu poveste tragică — orfan, fără casă, fără prieteni — căpătând susținere, poate mai mult din partea celor care îl voiau pe Mark dat jos. Dar nu era la nivelul campionului.

Coborî din Mustangul său și fu întâmpinat de câțiva fani mai curajoși, dispuși să riște drumul până la epava care le servea ca punct de acces luptătorilor. Erau probabil doar cei ce nu-și permiteau acces la lupte în sine și voiau să-l vadă. Își activă toate protecțiile. Păși printre ei, semnă un autograf aici, altul acolo, făcându-și încet loc printre oameni. Domnul Lee îl aștepta în spatele lor.

— Ha! Ești pregătit, Războinicule?  întrebă acesta.

— Hai să terminăm cu asta.

Ceva din exprimarea domnului Lee sunase mai mult a batjocură decât încurajare, dar lui Mark nu îi păsa. Venise să snopească în bătaie un înfumurat. Dădu noroc cu managerul său și intră în Țestoasa și Papagalul, îndreptându-se spre camera unde era portalul său de acces în lumea creată în Rețea special pentru Răfuială.

***

Mulțimea era în delir. Proiecțiile a zeci de oameni strigau și aplaudau, majoritatea utilizatorilor fiind plini de stimulente și droguri.

Lupta mergea bine pentru campion. Mark lovea și se ferea constant. Fusese lovit de trei ori până atunci. Mai bine zis, se lăsase atins de trei ori doar pentru a fructifica deschiderea apărută în apărarea adversarului său.

Avusese numeroase ocazii de a termina lupta, dar, ca de fiecare dată, aștepta până la sfârșitul ultimei runde — scopul în sine era să îți arunci adversarul din ring, iar Mark își împingea mereu partenerii de „dans“ până la margine înainte de ultima rundă, când le aplica lovitura finală.

Mark se lupta deja de jumătate de oră și nu îl considera pe puștiul cel nou o provocare, dar nu nega nici faptul că se descurca binișor. Pentru o secundă, chiar îi păruse rău că avea să îl elimine din Rețea. Apoi primi un croșeu de dreapta și-și reveni în simțiri, bombardându-și adversarul cu lovitură după lovitură, împingându-l până la marginea ringului.

Gongul, care anunțase finalul rundei, fusese salvarea puștiului care-l provocase pe campion. Mark își oprise lovitura chiar lângă nasul adversarului, rânjindu-i cu superioritate. Se aștepta să vadă frică pe fața acestuia, însă, expresia tânărului arăta doar încredere.

— Ciudatule, îi spuse el în timp ce se întorcea spre colțul său.

Gongul bătu startul rundei finale.

Mark făcu un pas sigur. Apoi încă unul. Când se pregătea să îl facă pe al treilea, se blocă. Durase doar o fracțiune de secundă, dar fusese suficient. Puștiul îl lovi din plin.

Mark stătea întins pe podeaua rece, privind tavanul negru. Țipetele și scandările mulțimii erau cumva estompate. Nu se putea așa ceva. Fusese neînvins în sute de meciuri, iar acum, trebuia să iasă din Rețea. Mai precis, urma să fie șters, fără a putea să se întoarcă.

Din spatele său auzi doar un Ha! scurt înainte ca totul să se întunece.

Pierduse totul.

***

— Cheamă mai repede legistul! O să înceapă ploaia curând. Ah, pentru numele lui Dumnezeu!

Într-adevăr, o pătură groasă și întunecată de nori acoperea cerul. Era miezul zilei și la orizont se putea vedea o bandă subțire de lumină și cer senin, dar, la locul crimei, toți cei prezenți erau nevoiți să folosească lanterne.

Cadavrul tânărului fusese descoperit într-un șanț de scurgere, la periferia Metropolei. Primii ofițeri ajunși la fața locului văzură capul victimei zdrobit, cu implantul cibernetic făcut praf pe o piatră. Anunțară divizia specială a Cypol. Agenții Aaron și Melissa, de la Secția Trei, conduceau investigația.

— Puștiul chiar a făcut ceva rău, zise agenta.

— Mai repede a supărat pe cine nu trebuia, completă Aaron.

— Toate ca toate, dar să fie așa de brutali…

— Cine știe cu cine s-a înhăitat. Oricum, avea resurse. Ăsta pare să fie un implant de ultimă generație. Ceva nu se leagă.

După câteva minute, timp în care legistul strânsese toate rămășițele, începu ploaia și investigația trebuia continuată la secție. Acolo, Melissa determină identitatea victimei — un copil, doar șaisprezece ani, orfan, fără venituri substanțiale, fără un loc de muncă, pe numele său, Mihaelovici Pristaikinsky.

Femeia își chemă partenerul în biroul propriu. Îl așteptase privind gânditoare pozele de la scena crimei, încercând să refacă mersul evenimentelor.

Aaron ciocăni de două ori, anunțându-și prezența, pentru că intră fără să aștepte un răspuns. Trase de gulerul uniformei, încercând să-i slăbească strânsoarea care deveni brusc prea puternică.

— Ai trimis după mine?

— Evident! Mai vezi pe cineva aici? Ți-am trimis și nenorocitele de date pe mail. Ce mă-sa mă iei cu „ai trimis după mine“? întrebă ea încercând că mimeze, cât de caraghios putea, vocea partenerului.

— Nu trebuie să fii o scorpie. Calmează-te! Ce dracu te-apucă? Aaron stătea în prag, proptit de tocul ușii, cu mâinile încrucișate la piept. Suporta glumele proaste a-la-Melissa, dar acum chiar nu avea chef de învârtit în jurul cozii.

— Scuze. E doar cazul ăsta tâmpit. Revenise la vocea ei normală și lăsase ochii în pseudofoliile de pe birou. Pur și simplu nu se leagă prea multe date.

— Hai să trecem peste ce avem. Calm, dacă se poate.

— Mi-am cerut deja scuze. Ce pitici pe creier scăpați în… Inspiră adânc și continuă. Scuze. Ok, hai.

— Deci…

— Fără deci, zâmbi Melissa.

— Greu e să-ți fie cineva partener. Fără deci, dar…Deci.

Amândoi chicotiră. Relația lor profesională era cel puțin complicată, să nu mai vorbim de prietenia din afara orelor de muncă. Melissa răspundea mereu sarcastic la aproape orice comentariu al cuiva și avea un temperament foarte vulcanic — cea mai mică picătură de orice îi umplea proverbialul pahar și răbufnea. La toate acestea se adăuga nerăbdarea cronică și incurabilă. Aaron, pe de altă parte, era partenerul perfect pentru ea — reușea mereu să o calce pe bătături în așa fel încât să o calmeze. Poate părea ironic, dar modul în care el reușea să-și enerveze partenera avea un efect aproape terapeutic asupra ei — o făcea să își iasă din pepeni suficient de mult cât să se calmeze — motiv pentru care lucrau așa de bine împreună. Toate discuțiile lor începeau cu remarci răutăcioase, continuau cu atacuri și înjurături, terminându-se cu cei doi râzând împreună, în timp ce-și vedeau de treburi. Un observator exterior, care nu-i cunoaște, ar putea spune că nu se suportau, ba chiar că se urau, însă, în realitate, cei doi erau cei mai buni prieteni.

— Avem o victimă aruncată la marginea orașului. În mod cert cineva a avut de gând să scape de cadavru repede și fără martori.

— De acord. Întrebarea e cine. 

— Dragă parteneră, uiți de altă întrebare importantă: de ce?

Cei doi stăteau, cu pozele și pseudofolii cu rapoarte în brațe, în fața unui panou alb din plastic. Lipeau și scriau ce știau, sau discutau, pe panou, legând fiecare informație cu ață colorată subțire, pe care o agățau de micile piuneze. Era plăcerea vinovată a lui Aaron să folosească tehnici arhaice de aranjare a datelor, deci prinderea cu mici cuișoare și legarea cu ață deveniseră obligatorii în orice caz al celor doi agenți

— Suntem sigur că ăla a fost locul crimei?

— Da. Legistul a spus că era prea mult sânge ca rănile de la cap să fi fost post-mortem.

— Deci era viu când atacatorul i-a strivit capul?

— Da. Sau tocmai murise. Încă așteptăm raportul doctorului. L-am rugat să îl pună cap de listă și să facă autopsia de urgență.

— Bine te-ai gândit. Vezi, nu ești degeaba partenerul meu.

— Ha, ha… Mor de râs.

Melissa îl lovi ușor cu palma peste umăr, zâmbind la panou. Îl plăcea pe Aaron ca prieten. Știa ce să spună și când, dar mai important, era un polițist dat naibii de bun și eficient.

— Continuând, scrâșni el printre dinți, de ce i-ar scoate criminalul implantul?

— Mă pot gândi la câteva motive. Melissa scoase capacul markerului și începu să scrie pe panoul alb, sub poza cu capul zdrobit și plin de sânge. Tentativă de furt sună puțin probabil, dar nu imposibil, deși bănuiesc că avem de-a face cu o crimă personală. Asta ar fi doi. Cineva care a vrut răzbunare și pentru care omorul nu a fost suficient, probabil cineva cu care a avut contact în Rețea.

— Ce am reușit să recuperăm din implant am pasat deja la CybCrime. Ar trebui să avem un răspuns până mâine.

— Revenind la motive. Furt de identitate?

— Cineva să îi fi scos implantul ca să îl folosească pe el. Asta nu tot la tentativă de furt intră? întrebă Aaron nedumerit de direcția în care se îndrepta partenera sa.

— Ascultă-mă puțin. Dacă cineva are resurse suficiente, ar putea să își creeze o proiecție ca cea a victimei sau să-și însușească datele după ce-l ștergea din Rețea, deci, dacă i-ar fi furat identitatea în ciberspațiu și nu a reușit să îl elimine în totalitate, ar trebui să se ocupe de el în lumea reală.

— Văd unde mergi. Dacă rămânea cu ceva legături la Rețea, atunci putea face o plângere la noi și probabil am fi reușit să ajungem la el mult mai ușor. În cazul ăsta avem în față un hacker nu tocmai profesionist și care, mai mult decât atât, e capabil de crimă în lumea reală. Nu că ar fi diferit de când cu noua lege.

— Exact. Alte idei?

— Martor?

— Huh? Era rândul Melissei să nu se prindă.

— Dacă victima noastră a asistat sau a contribuit la ceva ilegal în Rețea și cei responsabili s-au asigurat că nu poate fi urmărit până la ei. Asta explică și crima și implantul distrus.

Discuțiile lor cu teorii și idei despre ce s-ar fi putut întâmpla cu tânărul decedat continuară până târziu în noapte. Nu aveau suficiente date să continue investigația, așa că, înfometați, merseră să mănânce.

În timp ce stăteau la masă și povesteau nimicuri, o alertă le atrase atenția. Era legistul care voia să discute cu ei — terminase examinarea preliminară.

Melissa și Aaron își închiseră caserolele, schimbară fețele zâmbitoare pentru măști serioase și sumbre și o luară la fugă, umăr la umăr, spre una dintre sălile de conferință alocate departamentului lor. Erau relaxați mare parte din timp, dar, când venea vorba de treburi serioase, se dedicau cât puteau de mult, abandonând discuțiile sau amuzamentele din pauze.

Melissa era o femeie care nu suporta ideea de a-i fi deschisă ușa de un bărbat. Nu dintr-un motiv sexist sau pentru că îi considera misogini, din contră, aprecia cavalerismul. Nu suporta însă să îi fie ținută deschisă o ușă de un reprezentant al „speciei“ masculine, chiar dacă acesta avea cele mai bune intenții. Îi displăcea profund ideea ca cineva să-i admire posteriorul. Era fixul ei. Știa că arata decent (unii ar fi spus că arăta superb), dar acea acțiune îi provoca o repulsie adâncă, urmată de cele mai multe ori de o răbufnire, mai mică sau mai mare.

Aaron, pe de altă parte, aflase de ticurile comportamentale ale parteneri sale din prima lor zi de muncă împreună, când simțise pe pielea lui arsenalul de înjurături înflorate și creative ale Melissei. Ce-i drept, atunci chiar și-o căutase, și el sărind calul. După ce relația lor evoluase suficient și se considerau prieteni, Aaron începuse să o tachineze, ținând mereu ușile deschise. O făcea mai mult ca să-și enerveze partenera, dar și pentru a-i admira posteriorul.

În acea seară tot ritualul lor de priviri, glume, iritare și înjurături nu se petrecu. Aaron deschise ușa sălii de conferințe și intră primul, lăsând o palmă în urmă pe geam să o țină deschisă pentru partenera sa. Melissa îi aruncă recunoscătoare un zâmbet în timp ce introducea secvența de transfer a apelului video cu legistul.

Monitorul, ultimă generație, căpătă imagine brusc, spațiul negru cu o secundă înainte fiind înlocuit de imaginea unui domn trecut de prima tinerețe, cu păr cărunt, care mergea repede și cu pași mici, între două mese de disecție.

— Domnule doctor? întrebase agenta.

— Ce? Da! Eu! Aici! Da…

— Mesajul dumneavoastră spunea că aveți să ne arătați ceva urgent, zise Aaron care stătea proptit de marginea mesei mari din încăpere, cu spatele la partenera sa și cu brațele încrucișate la piept. După ce șanț încercați să faceți acolo chiar pare să fie ceva important.

— Da. Mă scuzați.

— Nicio problemă. Ce ați descoperit?

— Multe… Doctorul oftă și se opri cu fața spre cameră, dar cu privirea în podeaua albă de gresie. Pentru început, victima voastră a suferit multiple contuzii și traumatisme la nivelul capului, toracelui și brațelor. Despre o mare parte dintre ele vă pot spune sigur că au fost făcute ante-mortem. Restul peri.

— A fost snopit în bătaie până a murit. Asta părea relativ clar. Melissa stătea aplecată peste un alt monitor, urmărind raportul cu poze trimis de doctor.

— Nu e chiar așa clar. O.D.-ul este undeva între 8 și 9, azi dimineață. Problema este că leziunile victimei, ca acestea, continuă legistul arătând spre câteva vânătăi roșu-violaceu mai mari de la nivelul abdomenului, aveau cel puțin 12 ore vechime la momentul decesului.

— Deci puștiu’ a mâncat bătaie înainte să moară.

— Aș spune că a fost torturat. Nu sunt răni defensive pe corpul lui. Are toate unghiile smulse și prezintă răni în jurul încheieturilor, ca și cum ar fi fost legat. Iar leziunile abdominale sunt profunde și centrate pe aceeași zonă. Foarte probabil să fi fost făcute cu intenția de a produce durere, nu decesul. Dacă vă uitați aici, zise arătând alte urme de lovituri aflate ceva mai sus, o să vedeți că acestea sunt mai apropiate de momentul morții. Victima voastră a fost torturată câteva ore bune înainte de deces.

— Acum putem exclude niște chestii. Aaron, vrei să vorbești tu cu Yannis să vezi dacă a terminat cu implantul? Mulțumim, domnule doctor. O seară bună! Sau dimineață…

Se pregătea să închidă, dar fu întreruptă de legist:

— Nu am terminat! Victima avea o cantitate impresionantă de droguri în sistem. Nu cred că a putut să perceapă mare parte din durerea la care a fost expus. Oricum, nu e posibil să fi fost conștient.

— Deci ucigașul l-a drogat, apoi l-a torturat și în final l-a omorât?

— Nu pot spune cu certitudine că făptașul l-a drogat pe tânăr. Urmele de injectare cele mai recente par auto-provocate. Plus că am găsit multiple leziuni care îmi susțin teoria cum că victima se droga frecvent.

— Deci avem un drogalău care a supărat pe cineva și și-a luat-o rău.

Aaron îi aruncă o privire rece partenerei ce revenise la limbajul ei nu tocmai academic, dar care încă păstra o limită de decență. Aprecia cum ea conducea interviurile sau discuțiile de cele mai multe ori — nu foloseau tehnica de polițistul bun-polițistul rău ca la carte. Melissa începea calm și se enerva pe parcursul interogării și răbufnea, iar Aaron, ce făcea pe durul, brusc devenea tipul ok din încăpere care putea apăra pe oricine de furia agentei.

— De principiu, da. Apoi mai e chestia cu capul.

— Ăla ce pisici mai are? întrebă exasperată Melissa.

— Ce nu are? Traumatisme repetate cu obiect contondent la nivelul masivului facial și…

— I-a dat cu piatra în cap până i-a făcut creierii mai terci decât erau. Treci la subiect.

Melissa nu suporta lălăiala de nicio culoare. Mai ales caum când era un caz mai complicat ca niciodată. Doctorului nu îi căzuse tocmai bine remarca răutăcioasă, așa că dădu verdictul final:

— Victima voastră era consumatoare cronică de droguri de mare risc, a fost torurată aproximativ 12 ore, capul i-a fost zdrobit post-mortem la locul unde ați descoperit cadavrul, creierul victimei a fost scormonit, îi lipsesc ochii, iar cauza decesului a fost o singură împușcătură auto-provocată la nivelul capului.

— Stai așa, interveni Aaron în discuție, vrei să spui că puștiu’ s-a drogat, apoi a fost torturat și bătut până aproape de moarte, apoi și tras un golț în cap și după cineva i-a crăpat capu’ și i-a scormonit prin tărtăcuță?

— Asta am spus și eu, dar cu alte cuvinte. Avea urme de praf de pușcă pe mâini și haine care certifică clar că el a tras, nu că cineva i-a pus arma în mână ca să însceneze o sinucidere. Nu am avut ce glonț să recuperez pentru un raport balistic, dar vă pot spune că a fost un calibru mic, probabil un 22. O seară bună!

Doctorul închisese apelul până ca vreunul dintre agenți să apuce să-i mai spună ceva.

— Misterul se adâncește… comentă Melissa gânditoare.

***

Yannis, IT-stul de la CybCrime, veni în sala de conferințe chiar când Aaron se pregătea să-l caute. Dădură nas în nas la ușă.

— Am terminat cu implantul. Nu o să vă vină să credeți.

Părea și era foarte entuziasmat. Arăta de parcă mai avea puțin și începea să țopăie ca un copil de cinci ani care tocmai a rezolvat un puzzle super-complicat — arborase un rânjet până la urechi, cu toată gura, cu ochii verzi sclipind în lumina becurilor din încăpere.

— Pot să mă loghez aici?

Melissa se ridică, cedându-i locul tehnicianului care își introduse rapid numele de utilizator și parola în consola din fața sa. Monitorul cel mare din sală se lumină, prezentând o imagine pixelată cu predominanța verdelui.

— Ce ne arăți, Yannis? întrebă curios Aaron.

— Implantul lui Michaelovici avea un soft de înregistrare vizuală, adică tot ceea ce vedea victima voastră în Rețea a fost stocat pe implant. Cel puțin ultimele 48 de ore.

— Asta ne ajută mult.

— Mda… Problema e că fișierele au fost distruse în mare parte. Imaginea reprezintă toate cadrele salvate în ultimele lui 48 de ore.

— Și acum ne întoarcem la zero, comentă Melissa.

— Da și nu. Am reușit să obțin câteva cadre. Uite.

Yannis introduse două comenzi în consolă și pe monitor apărură o serie de imagini, nu tocmai clare, ce îl arătau pe Michaelovici luptându-se într-o sală întunecată cu un bărbat firav și aparent bătrân.

— Deci puștiu’ era băgat în lupte în Rețea. Unde? Și cu cine se bătea?

— La Țestoasa și Papagalul. Adică acolo apare ultima oară pe nivelurile care există. Posibil să fi mers la unul ascuns, de care noi nu avem habar. Am încercat să-l găsesc și pe celălalt combatant, pe care, tot așa, l-am găsit la Țestoasa și Papagalul, apoi nimic. Nu pot decât să vă dau o adresă de la ultima logare, acum două zile. De atunci, din acea locație nu au mai fost alte logări în Ciberspațiu.

— Dă-ne adresa. Bună treabă, Yannis. Dau o bere după ce închidem cazul, îi zâmbi Aaron.

***

— Deschide! Cypol!

Mark se ridică de pe canapea. Merse până la ușa de la intrare. Ultimul lucru de care avea chef în acea dimineață era poliția. Oricine, de fapt și de drept. Voia doar să zacă singur pe canapea, să se uite la filme proaste, să bea din sticla de whiskey, înecându-și amarul.

Bătăile în ușă continuau și ar fi fost mult prea suspect din partea lui să nu răspundă. Se gândea că probabil aveau mandat sau, chiar dacă nu aveau, ar fi făcut rost de unul. Apăsă clanța. Deschise ușa, doar cât să i se vadă capul.

— Da. Ce vreți?

— Domnul Mark? Agenți Melissa și Aaron, Cypol. Avem câteva întrebări.

— Zi repede, duduie.

— Cineva cu numele Jeremy locuiește aici?

— Doar eu, răspunse scurt Mark încercând să păstreze o față cât mai serioasă.

— Atunci dumneavoastră sunteți utilizatorul cu ID-ul „Războinicul“?

— Nu. Nu sunt în Rețea. La revedere!

Încercă să le trântească ușa în nas, dar piciorul lui Aaron o blocă. Ambii agenți începeau să se enerveze datorită comportamentului pe care îl avea Mark. În același timp, începeau să îl suspecteze tot mai mult de crima comisă.

Aaron scoase un card de mandat și îl flutură prin aer. Era o cacealma, pentru că nu aveau unul încă, dar agentul decise să riște.

— Avem mandat, domnule. Nu aș vrea să îl folosesc pentru că asta ar însemna să aducem o întreagă echipă de criminaliști să răscolească toată casa. Putem să stăm de vorbă ca niște oameni civilizați?

Mark oftă. Nu îi plăcea situația, dar credea că agenții au o dispoziție judecătorească reală. Începu să se panicheze, știind că, dacă ar au ajuns până aici, în timp ar fi avut mult mai multe date despre „afacerile“ sale din Ciberspațiu. Deschise ușa și-i pofti înăuntru.

— Spuneți-ne, unde ați fost în ultimele 48 de ore? preluă conversația

— Deci sunt suspect…

— Sunt doar întrebări de rutină. Dacă ați putea să răspundeți la întrebări fără ocolișuri și sincer, totul ar merge mult mai repede.

— Fie. Am fost chiar aici. Nu am ieșit din casă de câteva zile.

— Când a fost ultima logare în Rețea?

— Ani de zile. Nu prea am ce face acolo. Nu e lumea mea.

— Atunci cum explicați faptul că avem confirmate logări de la această adresă pe ID-ul „Războinicul“ în ultimii ani? Melissa bătea cu degetele pe marginea barului din sufragerie, ținând o mână pe lângă corp, aproape de patul armei. Îi aruncă o privire sugestivă lui Aaron, transmițându-i că ar trebui să se pregătească de orice. Îl aveau pe Mark între ei, pe canapea, stând liniștit, fără să răspundă. Nu puteți să explicați, nu-i așa? rupse Melissa tăcerea.

— Nu…

— O să vă rog să veniți cu noi, zise Aaron.

— Sunt arestat?

— Da, răspunse scurt Melissa. Sunteți arestat pentru pentru fals și uz de fals, furt de identitate și obstrucționarea justiției.

***

Înapoi la secție, Mark stătea încătușat de masă (doar cu o mână, folosea ciotul ca să se scarpine în cap) într-o încăpere prost luminată și pereți închiși la culoare. Se întreba ce dovezi ar fi putut să aibă, deoarece se asigurase că-și ascunsese urmele. Timpul trecea încet, păreau ore, dar Mark știa ce tehnici foloseau agenții — încercau să îl sperie, să-l lase să „transpire“ ca să se învinuiască singur.

Trecuse de zeci de ori prin povestea pe care avea să le-o spună. Era destul de aproape de adevăr cât să nu bată la ochi, dar avea și suficiente minciuni ca să nu se bage singur în mai mult rahat. Oricum voia să ceară un avocat repede, nu înainte să răspundă la câteva întrebări. Ar fi bătut prea mult la ochi.

De cealaltă parte a oglinzii unidirecționale, Melissa și Aaron discutau  cum să-l abordeze pe suspect, mai ales având în vedere că nu aveau nimic concret. Le trebuia o confesiune semnată și înregistrată.

— Cred că a stat destul. Îl luăm colega?

— Haida!

Agenții intrară, ținând o formă scurtă a ritualului lor cu deschisul ușii — Aaron o ținu și Melissa îi aruncă o privire usturătoare. Amândoi zâmbiră scurt și intrară în mica sală de interogare. Agenta se așeză la masă pe partea opusă lui Mark, cu un dosar ce conținea o parte dintre datele acumulate de ei. Aaron, pe de altă parte, stătea drept, cu brațele încrucișate la piept, făcând din când în când o tură în jurul bărbatului încătușat.

— Să începem cu începutul, Mark. Pot să îți spun Mark, nu?

— Sigur, răspunse el pe cât de calm putea, însă broboanele de sudoare de pe frunte și vârful capului îi dădeau de gol neliniștea și frica.

— Ce ID folosești în Rețea?

— Îmi foloseam numele până acum vreo șapte ani când am schimbat și proiecția și implantul. De atunci am folosit numele de Jeremy și ID-ul „Războinicul“. Mințise, dar nu în totalitate: într-adevăr trecuseră șapte ani de la Jeremy, însă doar cinci de la Războinicul.

— De ce te luptai la Țestoasa și Papagalul?

Mark îngheță. Agenții știau de luptele din ciberspațiu.

— Ai un răspuns?! țipă Aaron lovind cu toată greutatea în masă, chiar lângă Mark. Acesta sări din scaun, aproape căzând, rămânând însă prins cu cătușele de masa înfiptă în podea.

— D…da…

— Zi odată! Ți-a mâncat pisica limba? Aaron lovi iar cu palma în masă.

— Domnul Lee! urlă speriat Mark.

— Cine? Stai. Aaron, lasă-l. Am zis: lasă-l.

Agentul făcu reticent doi pași spre ușă, abia controlându-se să nu izbucnească în râs. Melissa încă arbora cu greu o față serioasă, crezând că ajunseseră la suspect și că reușiseră să îi străpungă carapacea. Ceea ce ofițerii Cypol nu știau era că Mark plănuise acele reacții și voia să-l ofere pe domnul Lee ca proverbialul țap ispășitor doar ca să se salveze.

— Vă spun tot, zise el cu lacrimi în ochi. Tot, dar trebuie să mă protejați de el. Vreau protecție și imunitate.

— Depinde ce ne spui, dar, dacă merge bine, o să vorbesc personal cu procurorul general.

— Da de unde. Vrei doar să te scoți basma curată. Ești un laș și un criminal.

Aaron stătea cu nasul aproape lipit de al lui Mark. Părea că agentul îi dibuise planul, dar nu voia să renunțe la rolul pe care îl juca. Decise să se țină de povestea pe care și-o construise.

— Vă spun tot ce știu, dar tot vreau protecție față de el.

— Zi!

Mark le povesti tot ce știa despre Răfuială și domnul Lee, despre regulile luptei și finala pe care o pierduse (poate nu chiar absolut tot, omisese câteva detalii pe ici, câteva discuții cu Domnul Lee pe colea, însă povestea părea credibilă). Agenții ascultară în liniște toată explicația.

— Motivul pentru care am ajuns la tine îl știi?

— Nu tocmai. Bănuiesc că lucrați la un caz prin care să închideți luptele, mai ales după noua lege care a clasificat eliminarea din Rețea ca omor.

— Aproape, dar nu chiar. Melissa deschise dosarul și i-l întinse sub nas. Prima pseudofolie era o poză cu Michaelovici în viață. Din cauza lui am ajuns la tine, spuse ea. Așa arată acum. Agenta ridică prima fotografie, lăsând-o pe cea de sub ea să se vadă. Era același tânăr, dar pe masa de autopsie — imposibil de recunoscut.

Mark duse o mână la gură, părând că mai are puțin și își pierde conținutul stomacului într-un acces de vomă. Cu greu se stăpâni. Atât Melissa, cât și Aaron, fură contrariați de reacția suspectului lor și-și aruncară priviri mirate.

— O, Doamne! reuși să îngâne Mark. Vreți să spuneți că Michaelovici e mort? O, Doamne, Dumnezeule! Începu să tremure, ținându-se cu ciotul de piept, repirând superficial.

— Lasă teatrul! zbieră Aaron, speriind suspectul și mai mult. Mark părea că mai are puțin și leșină.

— Stai așa, tu nu știai că e mort?

— Doamne ferește! Nu! Evident că nu. Voi credeați că l-am omorât? Doamne!

Agenții ieșiră pe hol, lăsându-l pe Mark singur și speriat în camera de interogare.

— Părea sincer în reacția lui.

— Știu, Aaron. Dar îmi pare aiurea la toată povestea. Hai să vedem dacă Yannis ne poate ajuta cu misteriosul domn Lee.

***

IT-stul tasta nervos și în viteză, cu ochii într-un monitor dintre cele cinci pe care le-avea în față. În același timp urla la cineva prin telefon. Îi închise nu tocmai mulțumit de răspuns când agenții intrară în biroul său.

— Yannis, ești ok? întrebă Aaron îngrijorat. Pari…

— Cum? Par cum? Nu sunt deloc ok. Mă-sa și cu tac-su de treabă.

— Respiră și vorbește calm.

Yannis inspiră adânc cu ochii închiși, se ridică de pe scaun și se îndreptă spre masa din încăpere.

— De unde să încep, că sunt atât de multe rahaturi care nu merg cum trebuie! Implantul suspectului vostru a fost prăjit. Omul a fost eliminat forțat din Rețea. Asta a fost partea ușoară. Din punctul ăsta de vedere a spus adevărul.

— Bun, mai departe. Aaron îi aruncă o privire peste umăr partenerei sale și observă expresia — o combinație între mânie și nerăbdare. Și dacă poți, zise el uitându-se la Melissa, fii concis, te rog.

— Pe scurt. Domnul Lee nu există, victima a fost într-o situație fără scăpare, suspectul vostru minte cu nerușinare.

— Ok, poate nu chiar așa concis, interveni agenta.

Yannis oftă și-și trosni gâtul.

— Păi. Domnul Lee nu există în Rețea. ID-ul cu care am lucrat m-a plimbat pe tot globul până să mă lase în Antarctica. Domnul Lee, ale cărui mișcări nu au fost ușor de urmărit, a avut contact și am putut să-l leg de Abraham Posterius. Suspectul vostru îl cunoaște de multă vreme. Abraham i-a fost adversar în ring pe vremea când Mark era luptător de MMA. Cred că cei doi, adică Lee și Posterius sunt unul și același. Nu vă pot spune însă dacă suspectul avea sau nu cunoștință de identitatea domnului Lee. Din ce am putut să găsesc, ăștia doi nu prea se suportau. Mark l-a învins pe Abraham în prima rundă cu un K.O. Imediat după au început amenințările de genul „o să te distrug cu tot ce ai mai scump“.

— Deci Abraham i-a oferit poziția în Răfuială lui Mark doar cu intenția de a-l scoate din Rețea? De ce nu a făcut-o când s-au întâlnit prima dată?

— Pentru că, dragul meu coleg naiv, a vrut să-l lase să-și asigure un loc de top și să se bucure de poziție înainte să își pună planul în aplicare. Toată povestea asta a fost o răzbunare veche de o grămadă de vreme.

— Nu e tot. În ce am scanat din implantul lui Mark, am găsit urmele unui programam aparent inofensiv, dar, la dorința celo care l-a introdus, putea fi activat provocând o blocare de sistem de câteva fracțiuni de secundă. În mod normal ar fi fost imperceptibilă, dar, într-o luptă, poate pune probleme. E foarte ingenios troianul ăsta. Nu face chiar nimic per total, dar la comandă „pac“, Yannis pocni din palme. Plus că poate fi transmis printr-o simplă strângere de mână sau un hi-five. Înțelegeți voi.

— Deci Michaelovici a fost complicele lui Abraham.

— Cel mai probabil. Și ori Mark a vrut răzbunare, ori Abraham a curățat legăturile și dovezile. De cum a acceptat să lupte, puștiul vostru a fost mort.

— Ziceai că Mark minte cu nerușinare, zise Aaron încă analizând ultimele date.

— Da. A zis că nu văzuse victima în afara Rețelei. Am o cameră de supraveghere care-i pune pe amândoi în același loc în seara dinaintea crimei. Uitați-vă.

Yannis le arătă un clip înregistrat de o cameră de supraveghere de la un local din centru, unde se strângeau consumatori de droguri. În cadru apăruse Mark, îmbrăcat cu o jachetă de piele cu ținte, mergând drept spre Michaelovici. Îl apucă de guler și îi aplică o lovitură cu ciotul chiar îi abdomen.

— Trebuie să mergem și după Abraham, dar îmi place de Mark pe post de criminal, zise cu un zâmbet victorios agenta. Hai la el să-i…

— Stai puțin.

— Doamne, Yannis, ce mai e?

— Uite.

Tehnicianul le atrase atenția asupra faptului că Mark plecase după acea lovitură, nervos, lăsându-și victima ghemuită în durere. Apoi în cadru apăru Abraham care sărise să-l ajute pe Michaelovici.

***

— Te avem în contact cu victima. Niște camere de supraveghere te-au surprins lovindu-o.

Mark stătea în liniște, privind masa, fără să miște un mușchi. Părea în transă, dar agenții știau sigur că-i asculta.

— De ce nu ne-ai spus? Gata cu teatrul scuză de doi bani pentru un campion ce ești!

Aaron zâmbi. Văzuse de atâtea ori, chiar simțise pe pielea lui furia Melissei, iar acum, Mark avea să afle de ce agenta era printre cei mai buni agenți din Cypol. Suspectul urma să facă cunoștință cu arsenalul verbal al partenerei sale. Aaron nu avea cum să nu zâmbească.

— Tu înțelegi ce avem aici? Ăsta, uite, zise ea arătându-i pozele de la club, la care Mark nu se uită, ăsta ești tu, rahat cu trei membre bune. Chiar credeai că scapi, pitic chel și bosumflat? Ai belit-o, pe scurt. Ai dat de dracu. N-ai scăpare băi, vită împletită la ouă cu…

— De fapt, interveni Aaron, oprind asaltul și simțind privirea arzătoare a parteneri în spate, a dat dracu de tine. Nu mai are rost, omule. Doar spune-ne ce s-a întâmplat și poate reușim să ajungem la o înțelegere cu procurorul. E simplu.

— Degeaba. O să mori în închisoare și o să mă asigur că o scuză de material genetic eșuat ca tine, care trebuia să fie o masturbare, n-o să aibă niciodată acces la nimic. O să stai într-o celulă fără lumină, de doi pe doi.

Melissa se pregătea să îi spună alte două vorbe de dulce când un ofițer tânăr băgă capul în sala de interogatoriu și spuse:

— Mă scuzați, dar îl avem pe domnul Abraham în camera alăturată. Ați spus să vă anunț.

Mark zâmbi. Dacă îl aveau pe Abraham în custodie, se gândi că totul mergea spre bine. Își ridică privirea spre agentă.

— O să spun doar atât: nu eu l-am omorât pe Michaelovici. Vreau avocatul. Abraham mi-a înscenat totul.

Agenții nu îl credeau, dar aveau mâinile legate.

— Mulțumim, îi răspunse Melissa tânărului ofițer. N-am terminat cu tine, cap de ou șchiop, îi spuse ea lui Mark.

***

Abraham stătea încătușat și bătut puțin (avea buza spartă și o mică vânătaie foarte recentă deasupra ochiului drept) într-o cameră similară cu cea în care era Mark. Bătea din picior nerăbdător. Se pregătea să urle după cineva, când în încăpere pășiră doi agenți Cypol.

— Domnule Abraham, zise Melissa așezându-se pe scaunul din fața lui.

— Dea.

— Știți de ce sunteți aici?

— Nu aveai parte de sex bun de la impotentu’ ăsta mic de aici și voiai să vezi cum e cu un bărbat adevărat?

Cu cea mai serioasă privire cu putință, Melissa ridică ochii din foaie și se uită la fața înroșită a lui Abraham. Tăcu din gură. Doar îl privea. Aaron stătea în spatele suspectului, proptit de perete, cu brațele încrucișate. Îi privea reflexia din oglindă.

— Ce? N-am dreptate? Tipu’ chiar pare că nu poate să și-o scoale. Sau tu ești pe invers? Ha!

— Termină cu tâmpeniile. Te avem pentru complicitate, posibil chiar ștergere din Rețea, deci crimă, plus omor cu premeditare în lumea reală. Ai ceva de spus?

— Nea. Poate doar că nu am făcut nimic din toate astea. A fost Mark. A, și îmi vreau avocatul.

***

— Amândoi aveau motiv, spuse Aaron înapoi în biroul partenerei după ce nu reușiră nimic cu Abraham sau cu Mark. Amândoi au capacitățile și forța necesare pentru crimă și amândoi au un pistol de calibru identic cu cel folosit pe puști.

— Mda. Gata cu „amândoi“, că niciunul nu are alibi și nu vrea să vorbească. La care mai pui că și-au chemat avocații, fiecare cu al lui. Ai zice că s-au vorbit dinainte ce să spună, sau cum, când, yada-yada.

— Ne trebuie ceva care să-l pună pe unu din ei cu puștiul.

— Știu asta. Dar la niciunul acasă nu am găsit ceva. Și nu au alte proprietăți. Mă-sa de treabă.

Discutau deja de jumătate de oră când fură întrerupți de un alt agent Cypol:

— Mă scuzați, doamnă, domnule. Sunteți chemați la sălile de interogatoriu.

— Și de ce mă rog? întrebă Melissa iritată.

— Avem confesiuni, răspunse tânărul.

— Da. L-am prins pe nătărău, se bucurase Aaron.

— Colegu’, spuse scurt și sumbru Melissa, confesiuni. Plural. Două, probabil.

Tânărul agent aprobă din cap.

***

Aaron era în sală cu Mark, iar Melissa era în sală cu Abraham. Ambii suspecți, cu avocații prezenți, dădură confesiuni semnate. Erau identice cuvânt cu cuvânt. Fiecare dintre ei povestise cum îl răpise pe Michaelovici și cum îl torturase, apoi ducându-l pe marginea străzii și lăsându-l, drogat, să se împuște. Fiecare explicase detaliat cum îi zdrobise capul cu o piatră și apoi implantul.

Agenții nu mai puteau să acuze pe niciunul. Ambii avea detalii pe care doar criminalul le-ar fi știut. Era posibil să fi lucrat împreună, dar, cu două confesiuni semnate pentru aceeași crimă, niciunul nu mai putea fi acuzat și condamnat fără alte dovezi.

Abraham și Mark aveau să plece liniștiți, fără ca Aaron sau Melissa să afle adevărul.

Advertisements

2 thoughts on “Răfuiala – fan-fiction Omul-Fluture

  1. Felicitări! Ai prins bine atmosfera din romanele cu cypoli 🙂 Se pare „Omul fluture” și „Maya” inspiră la creație. Aștept, și eu, cu nerăbdare al treilea volum și, cine poate ști, pe următoarele!

    Like

  2. Pingback: Retrospectivă #1 | Catharsis Writing

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s