Stăpânul castelului – Recenzie

Despre doi autori români pot spune că-i urmăresc de la începuturi. Adică un autor, Daniel Timariu, care azi, la Timișoara, lansează „Fete în roșu și alte povești polițiste“, și Teodora Matei. Având o grămadă de recuperat, am încercat să-mi fac un plan și să citesc în ordine dintr-unul și din altul, pe rând. Dar timp e puțin și, cum deja aveam două cărți citite de la Teodora, scrise împreună cu Lucian Dragoș Bogdan, am tot amânat cărțile ei.

Până la urmă, am ajuns și la „Stăpânul castelului“.

Recunosc că la început, primele pagini nu m-au captivat ca alte cărți. Dar, pe măsură de descopeream personajele și poveștile lor, a devenit genul de lectură pentru ieșit din real, un fel de „drog“ literar.

După „Omul-fluture“ și „Maya“, am fost plăcut impresionat de modul celor doi autori de a scrie. Apoi am reușit să-l identific și pe Lucian. Acum am descoperit-o pe Teodora. Nu pot să spun că așteptările mele au fost atinse și depășite. Ceea ce credeam eu c-o să citesc nu putea să fie mai departe de adevăr, prin urmare, așteptările mele au fost departe de adevăr, ceea ce mi-a oferit posibilitatea să experimentez o poveste altfel. Vorba aia (parafrazez), când ai așteptări mari și nu sunt atinse, ești dezamăgit, dar când nu ai deloc, sau sunt eronate, evenimentul (aici cartea) te marchează.

Ca să-ncep cum trebuie. „Stăpânul castelului“ este o poveste interesantă.

Parcă o și aud pe profa de engleză din liceu: „Decebalus, mamă, alt cuvânt nu găseai? Ce-i aia interesting? Zi altfel că dacă nu îți iei un doi cât tine de mare…“ (și eram plinuț bine, nu că acum n-aș fi).

Da, doamna profesor, este o carte interesantă, amuzantă, plină se suspans, mister, tablouri, aventură, linii complicate, personaje complexe, deci, în trei cuvinte: cel puțin interesantă.

Inițial am avut impresia că sunt trei planuri ale poveștii: Dominic, gardianul, Baronul, prizonierul și Nikos, copilul. Mi-a luat ceva să-mi dau seama că de fapt Baronul și Nikos sunt unul și același. Nu în sensul de personaj, ci din perspectiva povestirii: acum îl văd pe deținut la petrecerile sale luxoase, acum e copilul cu o imaginație bogată.

Indiciile au fost acolo de la început, dar eu, cu rușine, recunosc că nu le-am văzut, sau dacă am găsit ceva ce părea ciudat, l-am considerat altceva decât era de fapt. Poveștile scrise de Baronul condamnat îmi spuneau tot ce e de spus, dar, până la ultimele trei capitole, nu am putut să pun nimic cap la cap. Mică precizare: poveștile cu crime actuale, nu mereu, încep să devină previzibile de la început sau din primele câteva capitole; se-ntâmplă să stau mai mult să urmăresc cum detectivii (amatori sau de profesie) adună indiciile. Despre autorii români (nu că am citit mulți rău), nu pot să spun același lucru (până acum). Teodora Matei înlănțuie o serie de evenimente într-o aventură misterioasă care se dezvăluie abia la sfârșit.

Un alt aspect de menționat este că autoarea reușește să contureze o atmosferă cumva din secolul trecut, cu un iz, nu medieval, ci similar peisajelor pe care le regăsești pe la 1860-1900, o lume a nobilității, a etichetei stricte, a unor alte vremuri, ce nu-și mai are locul în peisajul actual. Poveștile lui Nikos-copilul par dintr-o cu totul altă lume, uitată, apusă, în timp ce Nikos-Baronul-condamnatul trăiește în timpurile noastre.

Nu am suportat niciodată descrierile. Nu vorbesc de cele necesare pentru a crea un tablou, o imagine, un cadru. Vorbesc de cele kilometrice pe stil „Stăpânul Inelelor“, unde Tolkein reușea să mă piardă în două paragrafe pe tot atâtea pagini. Mereu am fugit de autori care se uită în descrierile lungi și interminabile. Sunt perfect de acord că sunt necesare și că ai nevoie de talent să reușești să conturezi un peisaj atât de complex, doar că mie, personal, nu mi-au plăcut. Am preferat poveștile cu acțiune rapidă cu o descriere mică ici, alta colo și așa mai departe.

Ei bine, Teodora are descrieri lungi (ceva mai multe paragrafe la pagină, dar tot lungi). Nu m-a pierdut. A îmbinat ce nu-mi plăcea cu fix ceea ce prefer la o carte și face descrieri lungi, pline de suspans, complicate și simple. Pasajele respective din „Stăpânul castelului“ sunt un fel de „luminoasa umbră“ a lui Eminescu. Sunt două lucruri care, în literatura clasică, nu se regăsesc împreună, dar Teodora le îmbină artistic și te transpune într-un cadru uimitor de detaliat în care stai cu sufletul la gură și de care nu te poți bucura prea mult, dar care rămâne întipărit în minte.

„Erau șoapte. Chicoteli. Mișcări surprinse cu coada ochiului printre trunchiurile copacilor tineri. Fulgere colorate traversând în joacă pădurea. Fete prinzându-se în hore nebunești. Nu încercă să închidă ochii. Știa că nu-l va ajuta…Strângea tare, știind că nu poate provoca durere. Era mâna înghețată a Celui Din Spate. Fetele înconjuraseră copacul. Ridicau nori de praf și frunze uscate“

(„Stăpânul castelului“, Teodora Matei, Tritonic, 2016, pag. 130-131)

Dacă povestea a fost pentru mine neașteptată, finalul m-a marcat clar, dar, a lăsat și un mic gol. Azi, când am terminat cartea (rămăsesem cu vreo 10 pagini după călătoria cu metroul), n-am mai știut ce să fac. Am simțit aceeași senzație rar până acum, cred că doar de trei ori și e o durere plăcută, o lipsă plină. Trebuie s-o umplu repede, dar Nikos și Dominic o să rămână cu mine pentru mult timp ce acum încolo (și cel mai probabil o s-o recitesc peste ani).

Advertisements

One thought on “Stăpânul castelului – Recenzie

  1. Pingback: Tot timpul din lume – Recenzie | Catharsis Writing

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s