Blogosfera SF&F: Acesta este trupul meu – Liviu Surugiu

Și uite că am ajuns și la a treia mea ediție de Blogosferă SF&F (a patra per total, dar pe prima am absentat-o).  Luna asta credeam că o sar (nu aveam cartea lui Liviu), dar, cu ajutorul unor oameni săritori, am intrat în posesia ei, chiar și cu autograf. Rugămintea autorului a fost să fiu „dur și rău“, ceea ce nu văd de ce aș face dacă nu se cere. O să fiu la fel de sincer ca și până acum!

Bun… Volumul e premiat și-n sus, și-n jos, deci la o primă vedere pare de bine. 5 povestiri se regăsesc în paginile sale. Ok, nu sunt cel mai mare fan al povestirilor, al textelor scurte în general pentru că mi se pare că nu rămâi cu loc de manevră. Trebuie să pui foarte multe detalii într-un spațiu scurt și treaba asta mă bate, cum s-ar zice. Îmi pac însă textele scurte ca teaser sau preview pentru ceva mai mare (am făcut această mențiune pentru că vreau să mă întorc la ea).

Mergând pe modelul ultimelor volume de povestiri (nu multe) o să le iau e fiecare pe rând:

Acesta este trupul meu: o poveste care începe cu sfârșitul și-l are în prim plan pe Andrew, preot într-un orășel din S.U.A. După niște evenimente cu succesiune rapidă, părintele se îmbarcă pe o navă, cu destinația Saturn, misiune condusă de N.A.S.A și sponsorizată de Vatican. Se întâmplă chestii și evenimente (nu stau să vă stric acum povestea; citiți și descoperiți). Ideea de la care pleacă nu e rea, chiar interesantă și bine documentată, însă mie mi s-a părut că lipsesc niște detalii pe ici-colea. A doua jumătate devine chiar ambiguă și recunosc că nu am prea înțeles ce și cum. Îmi pare că lipsesc câteva momente de trecere mai ales spre sfârșit. Oricum, acțiunea e lăsată în pom. Rău… Ok, îmi plac poveștile cu final deschis în care pot să-mi imaginez singur viitorul personajelor, dar când se termină într-un mod în care nu pricepi ce au găsit, cum, de ce etc, parcă nu prea știu de unde să încep cu imaginatul. Parcă aș mai vrea ceva acolo. Nu parcă, sigur aș mai vrea. Dacă ar fi avut puțin mai mult, aș fi considerat-o cea mai bună, însă mi-a plăcut. A fost la diferență mică cea pe am considerat-o ca vârful volumului.

*eu am o problemă, care derivă din faptul că am niște cunoștințe din domeniul respectiv. Nu mă dau mare medic, dar știind niște lucruri de bază și având acces la informație, aș vrea să cred că îmi permit să-mi dau cu părerea în legătură cu aspectele care țin de protocoale medicale sau de funcționalitatea organismului și să pun din când în când un nu-i așa, nu-i deloc așa, sau un GOD NO, that is so stupid… (închei steluța asta)

*pagina 16: asta e minoră și, dacă e trasă de păr cum trebuie, parcă merge. Nerv sciatic L4-S3, da, adevărat. Impulsuri electrice din încălțări prin degete, în nerv ca să păcălească (aș spune creierul) nervul, merge. Nu prea îmi pare cum trebuie (aici puteți să săriți mai departe la următorul paragraf dacă nu vreți să-mi citiți și părea despre de ce nu ar merge puțin argumentată) (repet PĂREREA mea): ar fi nevoie de un curent destul de puternic cât să treacă prin piele până la nerv și să stimuleze toți neuronii de pe parcurs, în special cei din fusurile neuro-musculare. Hai să spunem că stimulând un loc, curentul sare și apare senzația și din altă parte. Asta, alături de greutatea bocancilor s-ar pupa cu stimularea eficientă a musculaturii și ar preveni atrofia. Dar eu văd o problemă: să ai un curent electric printr-un loc, constant, la fiecare pas… doar două cuvinte: arsură electrică… (gata)

O chestiune de educație: Un nene (nu prea i-am înțeles exact funcția, ceva-ceva detectiv sau pe acolo) se duce pe o planetă să investigheze o crimă. Nimic spectaculos până aici, dar criminalul este fratele geamăn al victimei… Așa, și unde e SF-ul, doar în călătoria pe o altă planetă? Nu, o, nu… pe Ghanymondo trăiau doar 3 generații de oameni: preistorici, renascentiști și newyorkezi din anii 30-40. Stai așa, cât trăiesc oamenii ăștia? Păi cam 10.000 de ani, de ce nu? Știu că pare ciudat, dar asta m-a distrat. Și aici, Liviu a reușit să-și susțină argumentul atât de bine încât să mă facă să-mi un întrebări legate de existența speciei umane. Problema mea cea mai mare: oamenii de pe Ghanymondo au ajuns acolo de pe Pământ, sau au evoluat acolo ca cei de pe Pământ. Asta m-a sâcâit mult, deși, poate am ratat vreun paragraf.

Întâlnirea: WTF?! Asta am spus după ce am terminat de citit povestea Genei și a lui Andrei. Ea și el, doi nebuni, mai repede, doi oameni internați la nebuni, cu o particularitate foarte specială. Cei doi sunt un fel de Castor și Pollux, nu pot să fie amândoi vii în același timp. Am început să bănuiesc repede care e explicația pentru că Liviu lasă indiciile acolo. La asta adaugi și scrisorile în paralel, la diferență de 28 de zile. Sfârșitul a venit cam cum mă așteptam, dar totuși, wtf? Ideea în sine e bună și transpusă interesant, dar, chiar și așa… pur și simplu sunt încă șocat de ce i-a clocit mintea autorului (în sensul bun). Asta aș spune că mi s-a părut cea mai bună pur și simplu pentru că a avut o expunere diferită și o idee atât de wtf.

Înaintea învierii: eu unul am priceput doar frânturi de aici. Ciudată, întunecată, prea fragmentată, prea puțin detaliată și ambiguă. E o poveste scurtuță, nici 10 pagini, dar mie chiar nu mi-a plăcut — prea puțin. Parcă merita să fie mai lungită, cu mai multe explicații, dar, în același timp, parcă a fost destul de lungă ca teaser. Sunt curios…

*(știu, știu, iar steluță, dar nu mă pot abține, măcar unde știu și eu ceva, îmi permit să-mi dau cu părerea) în primele pagini, suntem puși în fața unei situații de maximă gravitate, când personajul principal, lovit de un autobuz, ajunge în camera de gardă și are nevoie de asistență medicală imediată. Liviu, îmi pare rău că sunt rău, dar nu e chiar așa. (ok, nu e din domeniu autorul, nu avea de unde să știe datele etc, sunt scuze acceptabile, dar, cum am zis mai sus, dacă pot să-mi dau cu părerea, o fac). Deci: masaj cardiac extern, da, respirație artificială, da (deși se cam spune hai cu masaju’ și treci la balon, doar din considrente de timp și eficiență, așa ca paranteză ca idee de cum ar fi sunat mai realist). Partea cu intubația… dacă era la spital, ori avea deja de pe ambulanță, ori, dacă nu se putea acolo, îi făceau o traheostomă. Șocuri electrice… Nu e ca în filme să-i dai șoc oricând, dar accept că, de la contuzia miocardică, putea să facă o aritmie malignă. Lidocaina și procainamida, mai rar, dar merg-ish. Nu prea merge în schimb și cu andrenalină și cu lidocaină și procainamidă. Hai să o lăsăm la merge, dar se putea mai bine, zic eu, adică pare documentată, dar e pe acolo. Bine, neștiind ce avea omul că lipsesc imaginile, da, orice se poate.

144: o poveste complicată, cu suspans, mister și fantastic. E suficient de întunecată pentru gusturile mele, dar, parcă putea să meargă chiar mai mult. O moașă este pusă într-o situație nu tocmai plăcută de cineva și ajunge în închisoare unde este condamnată la moarte. Evident că ar vrea să scape și încearcă să-și prelungească viața. Singura ei soluție… o sarcină (lăsând la o parte că mecanismul concepției nu e posibil în modul în care e descris… cel puțin nu sub forma la care e bănuit inițial). Povestea se mută apoi la copilul ei. Avem naziști, ruși, fantastic și așa mai departe. Stilul mi-a părut mai cizelat și mai detaliat decât în altele și nu am reușit să fac diferența între Liviu din ’88 și Liviu din 2016. Îmi pare că există o gaură în logica poveștii, cu tatăl și fiul, cu ereditatea lor, dar poate nu am dreptate.

*(iar, știu, deja e prea mult, dar o să fiu scurt). Dacă produci un preinfarct, inima nu prea moare. Preinfarctul popular este de fapt angina instabilă, adică hipooxigenarea miocardului, fără însă moarte celulară. Deci ideea de a produce preinfarct ca să scoată mușchi cardiac mort și, încet-încet să-i lase pe oameni fără camere cardiace… Nu, clar nu. Depinde și care acum, dar tot nu se leagă și ar fi tragic, adică oamenii aceia nu ar fi luptători mai buni, ar fi ori incapabili să miște, să respire sau să meargă, ori legume pentru câteva minute până mureau de tot. Înțeleg ideea de experimente naziste și nivelul de cunoștințe de atunci, dar asta nu merge. Evoluția a ajuns la 4 camere ca fiind eficiente. Să scoți din ele nu e ok. E ca și cum ai scoate din motorul mașinii toate jumătate din bujii odată ca să meargă mai repede… (scurt am zis…)

În final, îmi place stilul lui Liviu, dar parcă aș vrea să citesc mai multe detalii. Ideile sunt bune, îmi pare doar că ar putea să mai completeze tablourile și să meargă mai departe cu poveștile. Ca teasere merg, ca povești lăsate acolo, parcă nu prea.

P.S.: Recenzia face parte din proiectul Blogosfera SF&F. În fiecare a doua miercuri a lunii, un grup de bloggeri vor publica simultan părerile lor despre o carte din sfera SF&F semnată de un autor român. Pentru aprilie, citim Arhitecții Speranței de Alex Lamba.

Celelalte păreri le găsiți la:

Assassinul CG

Cu mintea la…SF

FanSF

Jurnalul unei cititoare

Advertisements

2 thoughts on “Blogosfera SF&F: Acesta este trupul meu – Liviu Surugiu

  1. Pingback: Blogosfera SF&F: Liviu Surugiu – Acesta este trupul meu | Assassin CG

  2. Pingback: Acesta este trupul meu – Liviu Surugiu | Cu mintea la... SF

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s