Diverse: dreptul epigonului la replică

Au tot fost discuții în ultima vreme, de la Romcon încoace, despre ce pot și ce nu pot sau ce trebuie/nu trebuie să facă bloggerii (nu blogării) de carte în spațiul virtual sau ce fel  de relații ar trebui să aibă/să nu aibă editurile cu bloggerii (nu blogării)… Mi se pare corect ca, în momentul în care cineva se ia de mine indirect, nu cu atac la persoană, ci cu un atac la grupul din care fac și eu parte, să pot să răspund. O s-o fac într-un mod cumpătat, decent și fără să menționez cine ce a făcut sau ce a zis (sper). Fac chestia asta pentru că am mâncat suficient căcat.

Nu serios, am mâncat căcat dintr-o grămadă de locuri și destul de des. De la colegi la politicieni, cred că toți ajungem să-l mâncăm aproape zilnic în vremurile astea. Eu unul, am fost învățat și îmi auto-impun să nu răspund ură sau violență etc. Nu îmi stă în fire să arunc și eu în alții doar pentru că ei au aruncat cu căcat în mine, nu din alt motiv fantasmagoric, ci din simplul fapt că eu cred (adică sper) că oamenii, ca societate, sunt mai evoluați decât maimuțele.

Problema mea cea mai mare este că am o personalitate vulcanică. Cu alte cuvinte, eu stau și adun și adun și tot adun până îmi ajunge până peste cap și erup, moment în care nu e deloc ok să-mi fi prin preajmă pentru că sunt șanse să se lase nașpa, cum se zice. Din fericire, de câțiva ani, am reușit să eliberez constant din presiune și m-am menținut decent, dar, cu tot stresul din ultimele câteva luni și cel de care sunt conștient că o să vină, vreau să pun aici niște lucruri clare și să sper că o să terminăm cu toate porcăriile astea și să ne vedem fiecare de treabă fără să ne luam la înjurături și așa mai departe…

Deci, hai ușor și cu începutul, cu niște definiții din DEX, ca să fim siguri că vorbim despre aceleași lucruri:

  • RECÉNZIE, recenzii, s. f. Prezentare succintă (la apariție) a unei opere literare sau științifice, cu comentarii și aprecieri critice. – Din germ. Rezension, it.recensione.
  • CRÍTIC, -Ă, critici, -ce, adj., s. m., s. f. I. Adj. 1. Care apreciază, evaluează calitățile și defectele unor oameni, stări, fapte, opere etc. ◊ Aparat critic = totalitatea notelor lămuritoare, a comentariilor etc., introduse la editarea unui text, cu scopul de a permite controlul felului în care a fost alcătuită ediția respectivă. Ediție critică = ediție a unui text sau a unei lucrări însoțită de un aparat critic. 2. Care se referă la un punct sau la un moment de criză, care premerge o schimbare bruscă (în rău); care poate determina o schimbare decisivă (în rău). ◊ Temperatură critică = temperatura maximă la care un gaz mai poate fi lichefiat. Stare critică = stare a unui fluid aflat la temperatura critică, în care lichidul și vaporii acelui fluid au aceeași densitate, astfel încât nu se poate spune dacă este lichid sau gaz. II. S. m. Specialist în problemele de artă, care analizează, interpretează și apreciază operele artistice. III. S. f.Analiză, apreciere a unor opere artistice, literare, a activității unor persoane sau a unor colective. ◊ Critică literară (și artistică) = ramură a științei literaturii care analizează, interpretează, apreciază și orientează fenomenul literar, artistic contemporan în lumina unei concepții estetice. Critică de texte = comentarii și discuții asupra formei și conținutului unui text.Expr. (A fi) sub orice critică = (a fi) de o calitate extrem de scăzută. (A fi) mai presus de orice critică = (a fi) la un nivel extrem de ridicat. ♦ Articol, studiu, ansamblu de studii în care se face critică (III). – Din fr. critique, lat. criticus.
  • EPIGÓN, epigoni, s. m. Scriitor (de valoare minoră) care imită mijloacele de expresie specifice unui mare scriitor, unui curent sau unei școli literare de prestigiu. ♦ Urmaș, succesor (lipsit de valoare). – Din germ. Epigone, fr. épigone.

Ok? Vorbim toți despre aceleași lucruri? Bun.

O să-mi asum că ceea ce scriu eu pe blog despre cărți nu sunt recenzii, ci păreri personale, suficient argumentate, sper eu, despre cărți pe care le-am citit. După întâlnirea bloggerilor (nu blogărilor) din Epic, mi-am luat câteva notițe și mi-am dat seama că eu chiar nu aduceam suficiente argumente pentru părerile mele. De atunci și de acum încolo, voi încerca să-mi exprim părerile mai complet și mai argumentat.

Nu o să renunț la folosirea cuvântului „recenzie“ pe blog, din simplul motiv că atunci când cineva caută pe Google ceva despre o carte, de cele mai multe ori va căuta după titlul cărții urmat de cuvântul „recenzie“. Dacă am putea peste noapte să schimbăm toată societatea și toată lumea să caute „păreri de lectură“, „impresii de lectură“ sau orice alt termen de comun acord, aș schimba toate articolele… Asta mi se pare imposibil, așa că rămân la „recenzie“.

Bun, critici… Hai să facem o diferențiere între CRITIC și CRITIC LITERAR. DEX-ul spune că un critic este cel „care apreciază, evaluează calitățile și defectele unor oameni, stări, fapte, opere etc.“ Cu alte cuvinte, cel care-și dă cu părerea, unul dintre sporturile naționale ale românilor. Oricine își poate da cu părerea, că e avizată sau nu. Ăsta este unul dintre principiile democrației: să poți să spui ce vrei fără să ți se dea în cap sau să fi luat la universitate sau să mergi la o plimbare într-o Ladă.

Acum, dacă părerea e neavizată, apar conflicte. Cel mai bun exemplu care îmi vine în cap la momentul ăsta sunt toate părerile pe care le aruncă X sau Y despre o boală, un tratament sau un protocol, stabilit după niște reguli și niște ani mulți de cercetare și experimentare, doar pentru că au auzit de la altcineva ceva ce nu au înțeles și-și dau cu părerea. Rezultatul, de prea multe ori, Ț sau Șmâ nu-și mai face tratamentul care i-ar putea salva viața că așa i-a zis cutare și hopa-mitică, moare sau rămâne cu sechele. Să nu intrăm și mai mult în ce poate și ce știe medicina că nu-i subiectul discuției, dar am văzut cazuri în care un om refuză un tratament cândva și ajunge la spital după ceva vreme cu aceeași patologie, doar că mai grav și terminal…

Păi și atunci cine să-și dea cu părerea despre cărți? Criticul literar sau cititorul? Cine e mai avizat să comenteze despre un text? Simplu: oricine a citit textul respectiv… duh!

Ai citit o carte, ți-a plăcut, nu ți-a plăcut, nu zice nimeni să nu comentezi despre ea, să spui altora ce impresie ți-a lăsat și așa mai departe. Dacă părerea ta este argumentată, cu atât mai bine. Dacă nu sari la gâtul autorului că e el cumva sau altcumva și comentezi mai mult de persoană nu de lucrare, atunci nu e tocmai ok.

Păi și atunci care e diferența dintre un critic literar și un simplu epigon critic? Iar e simplu: unul o face de plăcere și pentru că vrea să facă asta, celălalt… la fel? Huh? Am zis diferență, nu? Hai altfel: unul o face pentru că a citit ceva și i-a plăcut sau nu i-a plăcut și vrea să-și spună părerea, iar celălalt… la fel? Huh 2.0?

V-am aburit de tot, nu-i așa? Hai că încerc și a treia oară că-i cu noroc: bloggerul (nu blogărul) o face fără să aibă studii de specialitate (sau cu, nu zice nimeni că cineva cu studii de critic literar nu poate să fie și blogger (nu blogăr) de carte), din plăcere, din pasiune, pentru că asta vrea să facă, promovând o carte în felul său, spunându-și părerea de simplu cititor și cumpărător de carte. Criticul literar, cel puțin în capul meu, are (cel puțin teoretic) niște studii, o face tot din pasiune (că nu l-a pus nimeni să se facă critic), din plăcere, tot pentru că a citit o carte, pentru că asta vrea să facă, însă nu o face pentru a promova cartea ca poveste, ci ca lucrare de artă (două chestii care pot să se suprapună, dar care, în esență, sunt diferite), spunându-și părerea de om avizat, cu un bagaj de cunoștințe culturale și literare.

Bine, toate astea sunt în teorie, pentru că nu toți bloggerii (nu blogării) au o părere* și nu toți criticii literari au acel bagaj de cunoștințe… Criticul-blogger (nu blogăr) și criticul literar sunt două entități distincte, separate, diferite, asemănătoare prin patru aspecte:

  1. citesc
  2. scriu despre cărți
  3. au voie să aibă și să emită opinii
  4. sunt oameni

(* atunci când un blogger (nu blogăr… cred că ați prins ideea) nu are un argument, susținut sau nu cu citate (ajung și la ele imediat), nu mi se pare că a dat glas unei păreri per se, ci doar aruncă niște cuvinte pe o pagină despre ceva, fără aibă toate datele, în cel mai rău caz, sau fără să-și susțină ideea, în cel mai fericit caz)

Acum, eu zic să tragem linie între bloggeri și critici, pentru că, așa cum am spus mai sus, chiar dacă un critic literar poate să aibă un blog, un blogger nu se consideră critic literar. Așa cred eu. Adică, eu nu mă consider critic literar. Punct. NU SUNT CRITIC LITERAR. Ok? Da, critic despre cărțile pe care le-am citit, ca cititor, ca fan, ca om căruia îi face plăcere să citească și să scrie despre cărți. Peste toate astea, sunt și nou la treaba asta, deci îmi lipsește și experiența. Ce am făcut până acum, am făcut dintr-o dorință proprie, fără să fiu forțat, din plăcere, ca o mulțumire față de autorii români pe care i-am citit până acum și care mi-au demonstrat că se poate scrie în România și se poate citi în România.

Faza cu citatele, e cu dus și întors: dacă pui citate într-un blog, dai spoilere. Mai mici sau mai mari, dar tot le dai și, pentru cineva care vrea să descopere singur povestea fără să o afle dintr-o recenzie-rezumat în care cineva îți povestește cartea (ca în reclamele alea vechi cu „Îl știi p-ăla dă respira greu? Era tac-su, mă!“), asta poate să fie deja refuzul lui de a citi cartea respectivă (știu ce se întâmplă și nu-mi place, deci nu vreau să mai încerc să descopăr povestea care s-ar putea să fie genială). Recunosc și că sunt acei cititori care vor spoilere. Pe bune acum, dacă eu chiar nu vreau să mai citesc ceva, citesc un rezumat și gata. Eventual, la fel de ușor, pot să rezum rezumatul, mai arunc două vorbe, așa, la abureală cu „îmi place pentru că e bună“ sau „e interesantă pentru că are acțiune“ și atât. Gata. Fără argumente, fără contra-argumente. Mare recenzie am scris. Wow! Super! GGWP! EZ like arteezy…

Acum, de ce vor editurile să lucreze cu bloggeri? Simplu (da’ toate sunt simple când stai și te gândești puțin înainte să scrii și să apeși pe Publish): pentru că bloggerii sunt cea mai apropiată valoare de media țintei de piață a editurilor… Dacă o editură lucrează cu 5 bloggeri, să zicem, și le trimite o carte și ei spun că nu e bună, că nu le place, toți cinci, dar cinci critici literari, mari, consacrați, alea-alea, spun că e superbă, nu știu cât ce înclinați ar fi cei de la edituri să publice acea carte. De ce dacă e lăudată? Pentru că o să meargă chestia de două-trei ori. Da, o să se vândă și cititorii o să o considere nasoală și nu să mai cumpere o altă carte de la editura aia. Ok, aici e un exemplu in extremis, dar nu imposibil. În situația inversă, bloggerilor le place, criticilor nu… Aici tind să cred că editura ar publica acea carte pentru că dacă cititorul puțin peste mediocru a apreciat-o, atunci și cel mediocru o va face. (vezi Batman V. Superman: Dawn of Justice care a avut scoruri de la critici de 1-10% și de la audiențe de 80-90%…).

Altă problemă, cel puțin din punctul meu de vedere, nu știu câtă lume citește critici. Nu le neg importanța, dar, dacă nu faci o analiză a textului respectiv, dacă nu vrei să pătrunzi prin mintea altuia în mintea autorului, atunci nu văd de ce ai merge la un critic… Doar așa că nu ai ce face, sau nu știi dacă să citești o carte de 200 de pagini și vrei să vezi o părere avizată cu citate, explicată în 300. Ok, am exagerat cu 300, dar ideea rămâne aceeași… nu mă văd, ca cititor mediocru, din pleava societății, elita datului cu părerea, să fug la un critic să văd ce a zis despre o carte pe care am citit-o sau vreau să o citesc și nu știu dacă să o cumpăr sau nu… Mă duc la 1-2 bloggeri pe care îi consider mai ok și văd ce părere au avut ei. Una bună și una rea, caut o a treia. Două rele… oscilez spre nu o iau. Două bune și am plecat cu ea mai mult ca sigur.

Mai e o chestie care mi-a displăcut în mod deosebit în liceu: ce a spus criticul literar e lege și așa trebuie învățat comentariul că aia a vrut să spună și autorul… Hai, mă, pe bune? Exeplu: scriitorul x spune: Priveam corbul negru pe-o cracă/ Voia să croncăne, dar alese să tacă. Vine criticul Y și zice că acel corb este expresia depresiei și neputinței umane în fața morții și că acel corncănit era metempsihoza psihomatică a sufletului torturat de tenebrele injuste ale societății… bla-bla-bla. Poate că omul ăla care a scris pur și simplu a văzut un corb pe o cracă și i s-a părut fascinant cum stătea acolo… Eu unul cred că părerea autorului e cea care contează când vrei să ști ce a vrut să spună cu o chestie, nu a bloggerului, nu a criticului, nu a editorului etc. Dacă autorul e mort, editorul s-a dus și el, criticul literar are cale liberă să interpreteze textul cum vrea.

Aici aș vrea să fac o paranteză și să vă dau un exeplu: în liceu, vorbind pe textele lui Bacovia sau Blaga, nu mai știu care din ei, am avut o părere diferită de cea a criticilor dinaintea mea… Diriga’, o femeie drăguță, mi-a spus că nu s-a gândit la aceea chestie, dar că nu e tocmai bine. Discuțiile cu colegii din pauză: „Bă, să știi că și eu tot ca tine m-am gândit“.

Ok. Am obosit. V-am obosit. Mai răbdați puțin.

De ce editurile preferă bloggerii și nu criticii? Păi, pe lângă argumentele anterioare, noi suntem marketing ieftin… Un blogger cu 100 de urmăritori ca mine nu e chiar un marketing. Unul care are 1000 e ceva mai bine. Da’ când îți vine unul cu 100.000 de urmăritori și îți laudă o carte, tu, ca editor, știi că ai vânzări în perioada următoare. Bonus, unul care ajunge la 100.000, cam are ceva de zis și le cam zice bine, asta dacă se ocupă doar de cărți, că dacă e un Gigel care nu știe să citească bine și comentează pe blog despre fotbal și îți laudă o carte care nu e despre fotbal, s-ar putea să ai vânzări bune o dată și atât. Am explicat mai sus de ce.

Că tot am ajuns și la asta, dacă un blogger de carte le spune bine, argumentat și așa mai departe, o să apară acel grup de oameni care o să-l citească cu plăcere. Acel grup va deveni tot mai mare până când va fi clar că respectivul blogger chiar are ceva de zis și gândește.

Încă o ultimă chestie înainte de concluzii: de ce nu se poate să ajungem și noi în alte timpuri, mai aproape de 2017 și nu de 1848? Vremurile se schimbă și ar trebui să ne adaptăm. Cel puțin asta mi se pare normal. Să te ții cu tărie pe poziții și să privești râul care a trecut pe lângă tine, tu, cel ancorat în trecut, nu e un mod de viață ok. Râul se mai umflă, mai seacă, își schimbă albia, etc. Dacă te lași purtat de curent, nu doar că ajungi să vezi toate frumusețile de pe drum, dar ajungi să vezi și marea…

Concluzii:

  • Blogger nu Critic Literar.
  • Critic nu Critic Literar.
  • Pasiune nu slujbă.
  • Opinie nu studiu.
  • Drept de opinie, drept de replică, drept de discernământ.

Cred că aceste patru puncte rezumă toate discuțiile din ultima vreme și sper că am fost înțeles.

Acum, pe final, ca răspuns concret la aceste afirmații ale unora, vreau și eu să-i întreb ceva: Cine sunteți voi să comentați ce pot și ce nu pot să facă alții? Cine sunteți voi să vreți să opriți niște opinii? Cine sunteți voi să vă dați cu părerea despre ceva pe care nu îl înțelegeți pe deplin și despre care nu aveți suficiente cunoștințe? Cine sunteți voi să știți ce ar trebui să facă un blogger și ce nu?** Nu pare cam aiurea când argumentele voastre sunt întoarse mai mult sau mai puțin în același mod?

Hai să încercăm să terminăm cu ura asta fără rost, să ne vedem fiecare de treaba lui și să ne bucurăm de poveștile pe care le citim. Se poate? Vă rog eu… nu de alta, dar abia am atins și eu literatura română și chestiile astea, mâncătoria asta fără rost, o strică și-mi aduce aminte de motivele pentru care nu mi-au plăcut autorii români studiați în liceu (nu erau doar poveștile, ci și tot ceea ce trebuia să facem pe lângă și căreia nu-i vedeam rostul).

**Eu unul nu știu ce ar trebui să fac și ce nu ar trebui să fac, așa că o să fac în continuare ceea ce am făcut și până acum: o să scriu recenzii pentru cărțile pe care le-am citit.

Advertisements

3 thoughts on “Diverse: dreptul epigonului la replică

  1. 1) In limba romana expresia “a mananca cacat” se refera la acea persoana care spune rautati gratuite sau care defaimeaza pe cineva;
    2) Articolul Epigonii criticii nu pleaca de la premisa ca blogarii vor sa fie critici literari asa cum se pare ca ati inteles toti prin Blogosfera si nici nu sugereaza ca nu aveti dreptul la o opinie despre cartile pe care le-ati citit;
    3) Recomanda sa recitesti la rece articolul mentionat mai sus prin cheia observatiei mele cu numarul 2.

    Like

    • nu mă refeream doar la acel articol, ci și la alte afirmații ale unora care au început de la Romcon… cel puțin de atunci le-am sesizat eu… Cât despre acel articol, l-am recitit de câteva ori și mi-am format o idee despre ce și cum… în continuare o să rămân pe poziția mea că nu suntem același lucru și, cum eu nu-mi permit să sar la gâtul lor că sunt critici și nu-mi place ce scriu, nu mi se pare ok să sară ei la gâtul nostru din același motiv…

      Like

    • cât despre mâncatul de căcat, mă refeream la a înghiți toate tâmpeniile de hater debitate de unu sau de altu pe care, dintr-o urmă de diplomație și o dorință de a evita un conflict, îl mănânc și tac din gură… căcatul era metafora acolo, nu expresia cu totul.

      Like

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s