Interviu cu Lucian Dragoș-Bogdan

Încep o nouă rubrică pe blog, de interviuri cu autori/editori/oameni din lumea cărților. Primul meu invitat este Lucian Dragoș-Bogdan, autor de SF, Mistery & Thriller și Romance. Enjoy!

18274736_1359257817453410_3012911785857558177_n.jpg

Eu: Pentru început, mulțumesc că ai acceptat acest interviu cu mine. Să intrăm în pâine! Ce te motivează să scrii? Ce satisfacție ai tu, personal, scriind?

Lucian Dragoș-Bogdan: Mulţumesc şi eu pentru invitaţie. Stai să aduc nişte sare, să fie completă primirea.

Ce mă motivează să scriu? Lumile în care trăiesc. Îmi place să povestesc despre ele. Satisfacţia este una greu de descris în cuvinte. Simt că fac ceva ce-mi place. În sensul că-mi place întreg procesul scrierii: găsirea ideii, căutarea intrigii, documentarea, scrisul în sine (mai ales dezvoltarea personajelor, partea asta o ador!) revizuirea, publicitatea, apariţia cărţii, lansările, autografele, feedback-ul – tot.

Eu: Scrii și SF, și thrillere, și romance. De ce așa de diverse genurile?

LDB: Pentru că editorul Bogdan Hrib m-a provocat să-mi diversific oferta scriitoricească, să încerc mai multe genuri. Şi a avut dreptate – am găsit public pentru toate. Personal, sunt sefist până în măduva oaselor. Acolo trăiesc, în lumile acelea, şi interacţionez periodic cu lumea voastră. Dacă n-aş scrie SF, probabil că n-aş mai putea scrie deloc. De acolo mă încarc – face parte din „sfânta treime” care-mi guvernează viaţa. Dar faptul de a încerca să abordez şi alte genuri mă ajută să mă perfecţionez. Până la urmă, o carte bună conţine un pic de romance, un pic de suspans, un pic de ficţiune, un pic de aventură, un pic de (a se completa după voie). Şi, fiind perfecţionist de felul meu, încerc să învăţ cum să scriu cât mai bine în celelalte genuri, să nu mă rezum la statutul de diletant.

Eu: Ce te inspiră cel mai mult, atât în SF, cât și în celelalte genuri?

LDB: Orice mă inspiră. Din orice lucru pe care-l văd, îl aud, îl trăiesc, îmi pot veni idei. Majoritatea se transformă direct în scenarii SF, pentru că aşa îmi e setată mintea. Dar, mai nou, încerc să urmăresc lucrurile din jur pentru a găsi idei potrivite şi celorlalte genuri. De fapt, cred că aici e principala diferenţă – pentru SF îmi vin ideile de la sine, în timp ce pentru celelalte genuri caut idei. Dar, deja, după trei cărţi poliţiste încep să se lege lucrurile mai uşor şi acolo. Sper că va fi la fel şi la romance după încă un roman.

Eu: Cum alegi numele personajelor?

LDB: La genul poliţist şi de dragoste e relativ simplu, depinde de locul ales pentru desfăşurarea acţiunii. Până la urmă, cel dintâi m-a ajutat să învăţ să scriu şi despre România, despre români. Şi să o fac cu plăcere. La SF e puţin mai complicat, pentru că speciile pe care le prezint în universul Frontierei, de exemplu, au poveştile lor în spate. Iar numele sunt legate de cultura respectivei civilizaţii, de specificul ei. De exemplu, urklinele îşi primesc numele când devin mame, iar el reprezintă o misiune pe care o au de îndeplinit. Brissii înaripaţi primesc numele unui strămoş, iar acesta este o meserie pe care vor trebui s-o exercite în viaţă. Roganii n-au nume. Rayryi sunt o formă de viaţă de tip stup, iar acelaşi nume desemnează o întreagă familie.După ce stabilesc povestea din spate, numele vin de la sine.

Eu: Îți cunoști poveștile de la început? Știi de unde pleci, pe unde treci și unde ajungi, sau ai o idee și mergi cu valul oriunde te-ar duce el?

LDB: În majoritatea cazurilor, când încep să scriu ceva ştiu unde vreau să ajung şi de acolo stabilesc de unde plec. Uneori, îmi e clar tot parcursul. Alteori – mai rar – am în minte doar cum începe un text: o propoziţie, o frază. Şi, de acolo, ori începe să curgă de la sine, ori construiesc un scenariu. Se întâmplă să mă las şi dus de val, dar acestea sunt excepţii. La „Ultimul flux” am păţit să-l reiau de trei ori, pentru că, scriind, îmi dădeam seama că trebuia să încep din alt loc acţiunea, să dezvolt şi alte personaje. Din acest punct de vedere a fost cel mai complicat roman scris de mine, în sensul că a trebuit să-l reajustez de multe ori ca să iasă ce-mi doream. Asta se datorează şi faptului că nu stabilesc reguli foarte stricte, nici la acţiune, nici la personaje. Am nişte linii de ghidaj, dar atât. În rest, prefer să mă las condus de cum simt că merge textul.

omul-fluture

Când scriu romane poliţiste, sau de dragoste, sunt mai strict. Acolo îmi fac sinopsis şi-l respect în mare parte. La fel fac şi când scriu în colaborare cu Teodora Matei, dar acolo sinopsisul e necesar pentru a putea avea repere la lucrul în comun. Altfel, am risca să nu se îmbine ce scrie unul cu ce scrie celălalt.

maya

Eu: Ce temă îți place să abordezi?

LDB: Abordez aproape orice temă cu plăcere sau ca pe o provocare. Dar cel mai fascinat sunt de space opera, de contactul între civilizaţii, de hard SF – poate şi din cauză că, de când aveam vreo opt ani, în mintea mea au început să apară lumile care acum formează universul Frontierei. Îmi amintesc cum decurgeau drumurile mele spre şi dinspre şcoală. Durau vreo 20-25 de minute şi, în majoritatea timpului, visam la aceste lumi. Iar când am avut ore după-amiaza şi veneam noaptea acasă, îmi plăcea să merg privind stelele şi întrebându-mă ce civilizaţii sunt acolo, ce fac… Însă, în spatele a ceea ce scriu, există o temă generală – moralitatea. Nu în sensul de a judeca, ci în cel de a ridica întrebări, de a pune sub semnul întrebării diferite aspecte morale în anumite contexte.

Există însă opusul – teme cu care încerc să am un contact cât mai mic. Cel puţin, deocamdată. Poate voi găsi într-o zi un mod de abordare cu care să mă simt împăcat sufleteşte. Aici intră violenţa extremă, cu descrieri prea detaliate, horror-ul, textele prea sumbre, ori cele lipsite de speranţă, apăsătoare. Nici textele cu limbaj vulgar nu-mi plac. Chiar şi puţinul folosit de mine în „Pânza de păianjen” e cam la limită, din punctul meu de vedere.

Eu: Preferi să citești o carte cu final fericit sau una cu final tragic? Dar să scrii?

LDB: Depinde de text. Dacă e o carte care mă prinde, poate fi orice fel de final, cu condiţia ca autorul să mă ducă natural într-acolo. În ceea ce priveşte scrisul, mi s-a atras la un moment dat atenţia că prea se terminau multe texte ale mele cu moartea unui personaj. Pentru mine, acel element avea rol de pânză de contrast, ca să zic aşa. În faţa morţii, fiinţa nu mai poate minţi. E goală, dezbrăcată de toate iluziile. Acolo poate alege, în sfârşit, să fie sinceră. Să se accepte. Să treacă dincolo de lupta dualităţii. Cine a citit „Vraciul de pe norul interior” înţelege la ce mă refer. Pentru mine, această devenire interioară e importantă – rezultat al unui alt element al „sfintei treimi” care-mi guvernează viaţa: daoismul.

Eu: Crezi că în România, literatura are șanse să rămână în continuare un motor al societății?

LDB: Cred că, în România, literatura poate deveni un motor al societăţii. Deocamdată, nu mi se pare că este. De multe ori, e folosită chiar ca frână (vezi ce literatură se studiază în şcoli şi modul în care se face). Dar sunt de părere că, pentru asta, trebuie să acceptăm că a fi comercial nu înseamnă neapărat lipsa calităţii artistice. E nevoie să găsim combinaţia dintre ele. Degeaba ne izolăm în turnul de fildeş al unei calităţi trâmbiţate pentru trei iniţiaţi, privind de sus „prostimea” incapabilă să înţeleagă „măreţia”. La fel cum nici vulgarizarea excesivă nu foloseşte, doar de dragul vânzărilor. Eu cred în echilibru – un raport cât mai bun între calitatea artistică şi latura comercială. Doar aşa vorbim despre un motor.

Eu: Ți-ai dori să-ți vezi cărțile studiate în școli? Dar ecranizate?

LDB: Grele întrebări. În primul caz, orgoliul m-ar face să spun „da”. Bunul simţ şi logica m-ar îndemna, însă, să spun „nu”. Lecturile obligatorii mi-au creat mereu aversiune, încă de când eram copil. Mi s-ar părea o ipocrizie din partea mea să vreau ca alţii să fie torturaţi cu ceva ce mie nu mi-a plăcut. Mi-aş dori, în schimb, să fie prezentate în şcoli şi cărţi de autori români contemporani – aşa, în cadrul unor discuţii libere, în ultimele zece minute ale orei. Sau în ultimele săptămâni de şcoală. Poate astfel ar fi elevi curioşi să ne încerce – şi sunt convins că ar găsi printre noi autori de care să se îndrăgostească (în sens literar).

În al doilea caz… iar ajungem la ipocrizie. Mi-aş dori ecranizarea dintr-un motiv pragmatic – ar duce la creşterea vânzărilor cărţilor mele. Şi mi-ar aduce bani în cont, evident. Pe de altă parte, eu nu mă prea uit la filme, pentru că n-am răbdare. Aşa că…

Întrebări rapide:

Eu: Bere sau țuică?

LDB: Nu consum alcool.

Eu: Ceai sau cafea?

LDB: Nu-mi place cafeaua.

Eu: Poveste, nuvelă sau roman?

LDB: Oricare.

Eu: Pix, creion sau tastatură?

LDB: Tastatură.

Eu: Star Trek sau Star Wars?

LDB: Star Wars.

Eu: Episoadele IV, V, VI, sau episoadele I, II, III, sau episoadele noi VII, VIII, IX?

LDB: IV, V, VI.

Eu: Pink Floyd sau Led Zeppelin?

LDB: Ambele (rock-ul face parte tot din „sfânta treime”).

Eu: Mici sau pastramă?

LDB: Nu consum carne.

P.S.: Data viitoare, o autoare!

P.P.S.: recenziile pe care le am eu pe blog, despre cărțile lui Lucian, nu le-am pus în articolul prezent pentru că nu fac subiectului lui.

Advertisements

One thought on “Interviu cu Lucian Dragoș-Bogdan

  1. Pingback: Diverse: Scuze… | Catharsis Writing

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s