Interviu cu Miloș Dumbraci

Și uite că reluăm seria de interviuri. De această dată, un alt sefist proaspăt apărut, pe care abia aștept să-l mai citesc în curând. (o recentă apariție a sa, aici)

Deeeci… despre Miloș: păi, pentru început, nu-l cheamă Miloș Dumbraci, acesta este doar pseudonimul sub care scrie publică este publicat. Tânărul nostru autor vine de prin Vâlcea. Are în spate formare de profil real și ceva ani de militărie, fiind absolvent al Academiei Tehnice Militare. A apărut pentru prima dată prin 2015 și a fost o prezență cvasiconstantă în mediul revistelor online și tipărite. Prin 2016, pe la sfârșit, la Romcon, intră în rândurile autorilor publicați, cu al său volum Hoțul de moarteLa Gaudeamus, în același an, vine și cu nuvela Luizienii.

Eu, personal, țin să-i mulțumesc pentru că el a fost primul om care mi-a oferit o carte (au fost și alții, dar el a fost primul), demonstrându-mi că blogul meu și ceea ce scriam pe el, atunci încă micuț, era auzit.

Fără alte prelungiri inutile, interviul:

Enjoy!

milos-dumbraci-hotul-de-moarte

Eu: Salutări și mulțumesc pentru timpul acordat. De ce scrii?

Miloș Dumbraci: Salut! De ce? Pentru că sunt un cititor pasionat, dar egoist, încăpățânat și perfecționist. Egoist fiindcă îmi doresc să citesc un SF care să întrunească toate cele n+1 cerințe specifice  de fapt doar minții mele, și evident că nu mi-l poate oferi nimeni; așa că am pus mâna și mi l-am imaginat singur. Încăpățânat deoarece după gustul meu vârsta de aur a SF-ului a fost perioada anilor 80-90, deci dacă restul lumii a trecut de perioada aceea, eu trag de ea, și de voi, ca să o aduc înapoi. Iar perfecționist pentru că-mi doresc mereu să găsesc, drept cititor, povestirea perfectă. Am dat peste ea de multe ori, zeci poate în SF și horror, dar niciodată nu mă satur, așa că încerc să trișez și să o scriu și eu. Spun povestire, nu roman, pentru că și ca cititor și ca scriitor sunt convins că perfecțiunea vine în forme mici și nu poate fi menținută un roman întreg.

Eu: Ce influențe se regăsesc în SF-ul lui Miloș Dumbraci? Ce scriitori te-au inspirat?

M.D.: Aici nu există nici o diferență între cititor și scriitor: ca sefist, sunt în primul rând cyberpunk-ist. Și rămân pentru totdeauna, chiar dacă subgenul oscilează ca atracție pentru publicul mai larg. aceasta nu înseamnă că toate scrierile mele sunt cyberpunk: dimpotrivă, ele reprezintă o minoritate, căci am descoperit că, din prea multă pasiune, am tendința de a exagera cu imersivitatea până a le face prea dense. Ceea ce am păstrat din caracteristicile genului sunt cele de bază: întunecimea și nepăsarea lumilor, anti-eroii, morala cenușie, dificultatea și complexitatea supraviețuirii, amestecul dintre uman și tehnologie, nevoia de ingeniozitate. Ca autori, fiindcă am pornit cu cyberpunk, primii îmi vin în minte Gibson și Ungureanu, cu care am început, apoi Corn, Haulică și Pîtea, iar cel mai recent Stephenson și Bacigalupi, care m-au impresionat considerabil. Nu întâmplător am amestecat români cu americani, pentru că acesta este probabil singurul subgen SF la care simt că suntem la nivel egal cu ei. Dincolo de cyberpunk, deși parțial și în el, pentru mine există un mare zeu întunecat al SF-ului, în umbra căruia pasiunea mea a luat forma unei adevărate religii: Philip K Dick. Scriu SF așa cum o fac pentru că PKD a creat un incredibil perfect credibil și mi-a păcălit așteptările de nenumărate ori, iar pentru mine aceasta a devenit regula de aur: SF-ul trebuie să fie complet neașteptat, dar total verosimil, iar ceea ce pare a fi, nu este nici măcar secretul de sub mască, ci twist la twist, până simți că nebunia poate fi adevăr, iar adevărul nebunie.

Eu: De unde vine inspirația ta? Cum apar ideile tale?

M.D.: Și în viața reală, și în literatură, sunt un realist. Ideile mele nu apar de undeva: ele sunt deja în lumea din jur, iar din când în când mă împiedic eu de câte una, ca la descoperirile savanților de secol XIX. În inspirație eu nu cred, ea aparține poeților, vânători ai clipei. Scriitorii au de construit lumi întregi, ce inspirație ar putea fi atât de cuprinzătoare?

Eu: De ce ai ales SF-ul, alături de fantasy? Ce au avut aceste genuri, cu subgenurile lor, mai special ca altele?

M.D.: Cele mai importante valori din lume pentru mine sunt libertatea și individualitatea. Pe ambele (mi) le apăr cu pasiune și cu orice preț, iar în literatura mainstream (”cultă”) ești închistat de pretențiile societății: or fi personajele și poveștile imaginate, însă ele se petrec într-un fundal clar definit, indiferent că e vorba de istorie sau de cutumele culturale. În proza uzuală nu ești liber, nici ca scriitor, nici ca cititor: primești strict ce ți se oferă, croit conform normelor, iar ca producător de imaginar ești încleiat de cenzură sau auto-cenzură, chiar dacă se numește doar bun-simț. Nu poți scrie despre elefanți roz zburători decât dacă ți-asumi absurdul, și atunci frizezi ridicolul. Ei bine, SF-ul te eliberează de aceasta, este o rebeliune. Eu am crescut în anii 80, într-o lume înfometată și fizic, și mental, alcătuită din prostie, întuneric, răutate și minciună, iar când am descoperit SF-ul a fost magic: găsisem o ușă secretă prin care să fug în alte lumi. În SF poți scrie orice, dacă ești suficient de inteligent (și cine a prins dictatura ceaușistă sau sovietică știe prea bine că SF-ul putea ascunde libertate subversivă pe sub fraze), iar fiecare poveste sau carte ESTE o individualitate distinctă. În opinia mea, SF-ul este literatura unei minorități pentru că are pretenții foarte mari: cere inteligență, logică, spirit științific, deschidere la alteritate, curaj de a te confrunta cu neprevăzutul. Pe scurt, SF-ul este libertate și pe deasupra trebuie să-l meriți. De-aia.

Eu: Te tentează pe viitor un mistery clasic, cu crime și intrigi, fără nimic supranatural?

M.D.: Nu. Toate poveștile polițiste sau cu detectivi mă plictisesc de moarte, din același motiv al înscrierii în niște făgașe care nu mă pot surprinde prea mult. Da, nu e clar cine-i criminalul, dar e un om, nu? Atunci pentru mine deja alternativele nu sunt destul de variate și au limitat drastic potențialul de surpriză. Nu e mai bine când poate fi un AI, ori zeu, sau vampir, poate o creatură încă fără nume? Nu e mai pasionant să nu bănuiești nici măcar natura criminalului, d-apoi numele său? Am în intenție să scriu câte o carte cu inchizitorul Marilov și cu Șamanul, ambele practic mistery, policier chiar, dar pe fundaluri care să-mi permită ”divagațiile” de la răufăcătorii pur omenești.

milos-dumbraci-luizienii

Eu: Twisturile de sfârșit sunt ceva comun la tine. De ce îți place să te joci cu mintea cititorilor?

M.D.: Culmea, din dorința de a fi realist. Vă invit pe fiecare dintre voi să vă priviți retrospectiv viețile: de câte ori au evoluat așa cum vă așteptați? De câte ori a apărut un factor nu doar neprevăzut, dar nici măcar imaginat până atunci, și v-a schimbat viața total? Atunci, dacă viața adevărată este un șir de twist-uri, cum aș putea să încremenesc tocmai poveștile în destine liniare? În al doilea rând, scrierile mele nu au scopul de a fi moraliste, ci de a captiva. Nu vor să te conducă spre o concluzie cu învățăminte (cine sunt eu să judec ce ar trebui tu să crezi?), ci, ca cititor, să te tot provoace: te împing într-o direcție, te păcălesc, te aduc înapoi, îți pun piedică. Scrisul-cititul de SF este un dans în doi, cu pași necunoscuți; ne jucăm unul cu celălalt, ori cine vrea un joc unde știi deja câștigătorul? În al treilea rând, dacă o poveste nu-ți rămâne cu ceva în minte după ce ai citit-o, nu merită efortul de a fi scrisă. Iar cea mai bună metodă este cârligul surprizei.

Eu: Că tot vorbeam de twisturi, le gândești pe parcurs sau de la început?

M.D.: Din păcate pentru mine, de la început. Sunt singurul care nu beneficiază de surprize la textele mele, căci eu le văd ca pe niște mașinării complexe, mecanisme de ceasornic, unde toate rotițele trebuie să se potrivească, până și cuvintele trebuie să fie într-o ordine anume, pentru a obține o anumită cadență și melodicitate. Iar aceasta nu se poate face din mers, mai ales la twisturi, care sunt pilonii principali pe care-mi construiesc povestea.

Eu: Cum intervine formarea ta de militar în activitatea literară?

M.D.: Intervine în tot, nu degeaba toate se încadrează, fără excepție, în categoria ”povești de război”, cum foarte inspirat le-a etichetat Assassin CG. Ca metodă, textele mele sunt construite minuțios și planificat precum un plan de bătaie: nu încep niciodată să scriu fără să am deja stabilite direcțiile de atac, până la ultimul detaliu. Ca subiecte, ele sunt întotdeauna  subsumate unui război, de vreun fel sau altul, de la WW1 și WW2 la lupta cu zeii, de la invazii extraterestre la zombie și de la conflictul temporal cu propriii urmași la exterminarea oamenilor de către roboți. Ca personaje, toate scrierile mele sunt despre luptători: poate că forma în care rezistă e diferită, dar în esență toți sunt niște războinici. Esența militarului este reziliența, îndârjirea, iar ea se regăsește  în toate scrierile mele. Indiferent că se termină cu bine sau nu, absolut toate sunt despre încăpățânarea de a mai lupta încă o zi.

Eu: Ce înseamnă pentru tine groaza într-o poveste?

M.D.: La prima vedere, aș spune că necunoscutul. Misterul a ceea ce nu știi, nu înțelegi, monedă cu două fețe: îți poate oferi groaza, sau poate El Dorado-ul. Mai profund însă, penntru mine groaza este demoralizarea, momentul când personajul înțelege necunoscutul odată cu cititorul, îi ghicește formele și realizează că, orice ar face, tot e sortit pieirii. aceasta mi se pare cel mai înfiorător lucru, nu clipa când ești devorat de monștri, ci momentul când înțelegi că nu există scăpare. Nu-mi imaginez cum e să renunți definitiv la speranță, dar pentru mine aceea este groaza absolută.

Eu: Cât de important e suspansul pentru cititorul din tine? Dar pentru autor?

M.D.: Este esențial, doar vorbim de SFFH, pentru aceasta ne aflăm aici, nu? Pentru adrenalină, baby! Vrem să fim intrigați, surprinși, captivați, zgâlțâiți! Dacă aș vrea să citesc doar din atașament față de personaje, am vorbi despre Tolstoi și Dostoievski, nu de scifi. Ca cititor de SF, suspansul, cârligul, trebuie să fie prezent încă din prima pagină, altfel mă plictisesc și nu merg mai departe. Întrebarea-i binevenită, pentru că, dacă e să fim sinceri, 98% din scriitorii români ori nu-l știu, ori nu-i pasă, motiv din care… eu nu trec de prima pagină. În SF și horror nu e suficient să scrii bine, trebuie să fii și captivant. ”Simple as that.” Iar dacă aceasta vreau ca cititor, încerc, firește, să ofer și ca autor, de unde încă un răspuns pentru întrebarea cu ”de ce twist-uri?”

Eu: Cum se desfășoară procesul tău creativ?

M.D.: Ha! Nu vrei să știi pe larg, fiindcă este unul de durată. În rezumat, o povestire (sau capitol de roman) îmi ia doar o zi să o/îl scriu, dar până la acea zi pregătesc ordinul de bătaie minuțios, uneori câteva săptămâni. Mai întâi, ceva din viața reală îmi atrage atenția prin potențialități alternative (”aceasta ar putea fi…”). Se notează. Urmează brain-storming de unul singur, timp de zile: ar putea evolua spre aceasta, ori cealaltă. Selecție: rămâne cealaltă. Dar cum ajungem de la start la finiș? Urmează, treptat, creșterea poveștii sub forma de schelet: ideea A duce la B, care la C. Iar din A se desprind a1, a2 și tot așa. Cele 2-3 cuvinte prinse în lumea de-afară cresc într-o pagină întreagă: osatura. După ce o am, urmează planificarea muncii: cam ce dimensiune să aibă a1? Dar a2? Și în ce ordine exactă? Cât va dura fiecare parte? Când o voi scrie? La final, când am toate aceste elemente asamblate matematic, ultimul pas, incredibil de important: de fiert un ibric de cafea!

Eu: Ai vrea să-ți vezi poveștile ecranizate? Dar studiate în școli?

M.D.: Studiate în școli nu. SF-ul există pentru plăcerea minții, iar școala românească rămâne un chin, le-ar transforma în orori. Ce-a vrut să spună autorul? Lupta cu monstrul este simbolul frământării interioare a poetului rămas fără inspirație etc., etc. Nu. Miloș Dumbraci a vrut să spună că dacă un monstru încearcă să te mănânce, ar fi o idee bună ori să fugi, ori să-i dai cu ceva în cap. Ecranizate? Nu, fiindcă pentru ”ei” nu existăm, iar ”ai noștri” ar face o hipstereală alb-negru, cu sonor prost.

Eu: Ce ne mai pregătești?

M.D.: La povestiri, am în lucru 2 sefeuri, apoi depinde ce îmi mai sare în fața ochilor; destule și diverse. Oricum, ca pas următor la proza scurtă mi-aș dori să fac trecerea pe engleză – om trăi și-om vedea. La romane, scriu la un grim fantasy, pe care sper să-l înfrâng până prin octombrie-noiembrie. Dacă va stârni interes, va crește într-o trilogie despre kanjeri. Dacă nu, nu. Cum ziceam mai sus, urmează Marilov și Șamanul, care merită cel puțin câte o carte fiecare. Iar după aceea, un roman sau două cu lumea hard-SF a roboților din Terra.322. Vorbim, firește, de intenții pe mai mulți ani, cam o carte pe an.

Eu: Un sfat pentru debutanți?

M.D.: Să încerce și să învețe din mers. Scrisul este ”un sport” care cere exercițiu și încăpățânare, nu doar talent.

 

Întrebări rapide:

Eu: Cafea sau ceai?

M.D.: Dar nu și răspunsuri rapide 🙂 Trei căni de cafea neagră, tare, pe zi, plus minim una de ceai. Tot negru, fără zahăr. Și dacă ar mai exista și altceva, mi-aș mai cumpăra niște căni. E clar, deci, de ce și poveștile mele sunt (cum altfel decât) negre și cofeiniza(n)te.

Eu: Vanilie sau ciocolată?

M.D.: Ciocolată neagră, de la 85% în sus (I think I can see a pattern here, damn it).

Eu: Tragedie sau comedie?

M.D.: Niciuna. În artă nu cred decât în realism, iar în lumea reală nu există nici comedie, nici tragedie, ci câte ceva din ambele, simultan.

Eu: Zeii greci sau zeii nordici?

M.D.: La prima strigare, niciunii, nu cred în nimic paranormal sau supranatural. Ca amuzament, cei nordici, este un panteon mult mai întunecat, marțial și masculin.

Eu: Pix sau tastatură?

M.D.: Fiind un stângaci care scrie cu dreapta, după ce notez ceva de mână, nici eu nu am nici cea mai vagă idee despre ce era vorba. În schimb, ca gamer pasionat de decenii (la naiba, parcă ieri jucam HOMM  2 în liceu, prin 1995), tastatura este o continuare naturală a palmei, aștept să fie implantabilă ca să nu mai pierdem vremea…

Eu: Fantasy sau SF?

M.D.: Ambele, atâta timp cât sunt întunecate, serioase și surprinzătoare. Prefer totuși SF, care oferă o infinită versatilitate și deci un potențial mai mare de surpriză.

Eu: Mașină sau bicicletă?

M.D.: Mașină cu șofer. Dacă se poate și la bicicletă, nu am nimic împotrivă, dacă pedalează el :))

Eu: Alb sau negru?

M.D.: De văzut răspunsurile cam la jumătate din întrebări…

Eu: Mici sau pastramă?

M.D.: Cum zic americanii: ”Some dont bacon because of religion, I dont religion because of bacon”. În traducere, ambele, porc să fie.

 

 

P.S.: dacă v-a plăcut, nu uitați să lăsați un like e facebook.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s