Blogosfera SF&F: Câinii diavolului de Cătălina Fometici

Cu întârzierea de după concediu, Blogosfera SF&F a ajuns la a ț-nșpea ediție (nu mai știe nimeni nu că ar fi foarte multe, dar e o chestie plăcută care a devenit rutină).

De data aceasta, am luat în citire o debutantă, Cătălina Fometici. Trebuie să recunosc, eu nu mai auzisem de ea până prin primăvară, dar, după cum se vorbea despre ea, am fost convins că trebuie s-o citesc. Și uite așa, simplu, m-am urcat în hype-train-ul cu destinația Câinii diavolului.

O s-o spun acum: îmi face plăcere să citesc povești, să scriu povești, dar nu și să scriu despre povești. Mi se pare mult mai chinuitor decât munca la un articol despre ceva mai lung, ceva mai detaliat, ca un roman. Am tot încercat până acum și o s-o fac și de această dată, însă nu va fi o recenzie foarte lungă, cum v-am obișnuit în ultima vreme.

Boooon… Cătălina scrie bine… ok, asta e o subestimare a poveștilor ei. NU! Cătălina scrie superb, terifiant, cu impact, cu suspans, impregnându-ți teamă, groază, neliniște constantă, urcându-te într-un carusel al fricii și spaimei, nu față de necunoscut, o, nu, ci în fața unei terori cunoscute, care te pândește din cine știe ce umbră, gata să sară la gâtul tău în orice moment.

Din afirmația anterioară, ai pricepe că ceea ce se găsește în acest mic volum reprezintă o coleție (mică, ce-i drept) de povești horror. Eu unul, pe acolo le-aș încadra. Sunt 3 povești, care pleacă și se învârt pe lângă zona fantastică a creștinătății. Nu sunt sigur, necitind foarte mult fin subgenul în cauză, dar aș spune, cum au spus și alții, că cele 3 povești se încadrează în curentul gotic. (sper să am dreptate, dacă nu, îmi cer scuze).

34673643

Boon, păi hai câte puțin despre fiecare:

Chipul întunecat al visului deschide cartea. O poveste de vreo 60 de pagini, care se citește repede și care te ține prins de scaun. Acțiunea se petrece prin Franța secolului XVIII, pe la jumătate, cu ceva timp înainte de revoluția din 1789. Îl urmărim pe Julien de Roanne, duce, pe ale cărui pământuri se petrec niște atacuri înfiorătoare. Încă din primele pagini, evenimentele ne sunt aruncate în față, fără ocolișuri, fără povestiri.

„O umbră zvâcni fulgerător printre copaci; fără veste, fiara le sări drept în față, uriașă și înspăimântătoare, cu dinții rânjiți și cu ochii arzători ca focul. Încremenit de groază, copilul mai apucă să spună doar:

—Yvonne… Uite lupul!“

(Câinii diavolului, Cătălina Fometici, editura Tritonic, colecția Fantasy, 2017, pag. 10)

Una e să citești despre un adult sfâșiat de lupi, dar e cu totul altceva să citești despre copii inocenți uciși de o creatură demonică. Povestea… poveștile de fapt, sunt destul de grafice, cu imagini dure, dar care merită citite.

Mai departe… mai departe nenea ăsta, Julien, se duce pe la un alt mare conaș, un conte d’Etang care avea i el probleme cu aceeași fiară. Șocant, nu? Nu chiar, cel puțin pentru mine, dar mergem mai departe. După nenea Julien se duce prin Paris și stă la taclale cu regele. Ăsta, mare și tare, știind mai multe decât spunea, îi dă un regiment sau ceva pe acolo, niște mai mulți oameni, în frunte cu du Jammel, ca să vâneze creatura.

Ce mi-a plăcut mult la toată situația, e că pe la jumătate se întâmplă neașteptatul. Atunci mi-am dat seama că e ceva mai mult în toată povestea… ceva muuult mai mult, mult mai adânc, mai întunecat și mai demonic.

Ar mai fi un citat din această poveste pe care aș vrea să vi-l împărtășesc:

„Bezna cea adâncă și plină de spaime. Întunericul fluid și dens ce se revarsă — de unde? — și curge gros, înăbușitor, umplând ochii, gâtul, creierul. Colții ascuțiți pândind în unghere ascunse și mârâit greu de fiară. Pași înăbușiți, ascunși de propriile țipete disperate. “

(Câinii diavolului, Cătălina Fometici, editura Tritonic, colecția Fantasy, 2017, pag. 32)

Dacă asta nu vă ridică părul în cap/mâini/spate, măcar așa puțin, nu prea știu ce altceva așmai putea să vă dau… eh, poate știu, dar ar fi alt citat, tot de la Cătălina, și parcă aș vrea să-i cumpărați și voi cartea și s-o citiți. *wink wink*

Roșie ca sângele e Furia continuă seria de povești. Și aceasta este centrată tot în Franța sec XVIII, dar o are în prim plan pe Odille de Montmorency, o tânără frumoasă, care cade pradă farmecelor unui Alain de Teileffer. De la viața ei liniștită din Beyssac, sărăcuța se duce, la propriu, dracului. Poate că am dezvăluit prea mult, dar, dintr-o poveste de 20 pagini, nu prea ai cum să nu dezvălui ceva. Boon, și de ce e asta așa fantastică? Din 3 motive aș spune eu: schimbarea de perspectivă narativă față de prima (din persoana a III-a, narator omniscient, trecem la persoana I, narator-personaj), trecerea de la vânătoarea de demoni, la dezvăluirea sa treptată, pas cu pas și de la teroarea urmăririi, la furia inocenței pierdute.

Un alt plus, din partea mea, îl are impactul monumental obținut prin imaginile puternice, alături de creșterea gradată, dar exponențială a suspansului, groazei și ororii.

Avertisment: urmează spoilere și imagini dure.

„M-am oprit lângă ușă, nehotărâtă. Nu voiam să o deschid, pentru că eram sigură că, dincolo de ea, se afla ceva oribil de privit. Mi-o spuneau liniștea ce stăruia greu, apăsătoare, vântul ce sufla rece și Câinele Negru, cu colții rânjiți într-un mârâit surd. Dar trebuia să știu. Trebuia să văd cu ochii mei.

Și am văzut.

Zăceau toți acolo, răsturnați e covoare însângerate, cu membrele smulse și măruntaiele curgând vinete din pântece sfâșiate. (…) un cap detașat de corp, răsturnat cu fața în jos, părea a fi al lui, dar nu am îndrăznit să mă apropii. (…) am recunoscut-o după părul ei lung, auriu și cârlionțat, pe care îl purta legat simplu cu o panglică de catifea. Era întinsă pe o dormeză, cu fața în sus și mâinile atârnând. Ochii ei sticloși priveau spre cer, ca într-o ultimă rugăciune. Avea inima smulsă din piept.“

(Câinii diavolului, Cătălina Fometici, editura Tritonic, colecția Fantasy, 2017, pag. 80-81)

Câinii Diavolului, ultima dintre poveștile din volum, vine cu o surpriză, cumva așteptată de mine: apar niște personaje deja cunoscute: Bernard de Montbazon, Philippe de Rochefort, Martin d’Epinoy, Richard de Joinville (din povestea anterioară), dar și du Jammel (din prima poveste). Nu-s singurele și apar și unele noi, daaar… Hopa! Stai așa, că astea nu-s separate, ci sunt în același univers, una în continuarea celeilalte.

Ok, povestea asta, ultima din volum, îi surprinde pe cei patru, într-un fel de delegație, care au ca scop întâmpinarea arhiducesei de Austria. Altă poveste, alte plusuri.

De această dată, avem mai multă intrigă, mai multe politici, spionaje, loialitate, trădare, lucruri de aflat, lucruri de cercetat și așa mai departe.

Aflăm că, după evenimentele din primele două povești, problemele Franței nu s-au terminat, din contră, sunt tot mai numeroase ci sunt ținute sub preș… Tipic…

Ziceam mai sus că nu găsesc ceva mai ceva ca să vă ridice părul în cap/mâini/spate:

„Un cor de urlete infernale izbucni deodată în jurul lor. Bestiile năvăliră monstruoase din toate părțile; aveau blana zburlită pe spinările arcuite, dinți lungi și tăioși ca niște pumnale.

Veneau ca să ucidă. Veneau.“

(Câinii diavolului, Cătălina Fometici, editura Tritonic, colecția Fantasy, 2017, pag. 135)

Despre povestea asta îmi vine cel mai greu să scriu, nu pentru că nu mi-a plăcut, ci pentru că este cea mai bună din volum, cea care dă titlul, cea care m-a lăsat cu un gol după ce am terminat-o… Rar mi s-a întâmplat așa ceva până acum, dar, în ultimul an, de când am început să citesc cu plăcere autori români, mi s-a întâmplat de prea multe ori deja… Mă bucur să spun că și Cătălina a reușit această minunată performanță. Felicitări!

Cam asta ar fi despre povești, dar hai să vorbim puțin și despre volum per total.

Pe scurt: o voce surprinzătoare, plină de putere, suspans și teamă, care captivează cu fiecare… stai… asta e deja concluzie. Of! De la capăt:

Impresionant la volum…

  • ochii: mai mereu, Cătălina revine la ochi, la ceea ce exprimă ei. Nu sunt doar oglinda sufletului aici, sunt mult mai mult. O poartă spre esența personajelor, locul prin care prezența din spate se face simțită, chestia aia care îți spune ce și cum. Revenirea foarte frecventă la ochi e minunată, nu obosește și dă acel strop suplimentar de savoare. E fix cireașa de pe tort sau bomboana de pe colivă (după preferințele fiecăruia)
  • dezvăluirile treptate, pas cu pas, ghidarea într-o direcție, fără să te schimbe la 180 de grade, previzibilă dacă ești atent, e ca un ceai de mentă într-o zi de vară: te face să-ți facă plăcere să citești ceva atât de grafic, de macabru din loc în loc, încât nici nu-ți dai seama că ai citit așa ceva.
  • stilul nu foarte complicat, cu personaje fix cât trebuie (deși numele deveniseră la un moment dat sursă de confuzie pentru mine), leagă totul într-o aură de mister combinat cu teamă, chiar groază și teroare (cum spunea și Oliviu Crâznicgroaza este declanșată de ceea ce știi, iar teroarea – de ceea ce nu știi)*. Dacă pui mâna pe cartea asta, o devorezi fără probleme imediat, că vrei, că nu vrei.

Ar mai fi o chestie de zis, chestie pe care am apreciat-o: nu mă pot hotărâ care personaj îmi place mai mult: du Jammel sau Alix… Ce am apreciat mult, este loialitatea celor doi, dar și faptul că există un personaj feminin puternic, vânătoare de demoni, cu propria ei rețea de spioni. Am mai spus-o și o s-o mai spun: îmi place să văd personaje feminine puternice, cu o voce care sparge ziduri, mai ales în lumi/timpuri în care femeile nu aveau de spus prea multe.

Teorie Time: (spoilere) Alix nu-i cumva și ea ca celelalte? Oare nu cumva Alix este una dintre ele, doar că a reușit să-și înfrângă condiția și să treacă de partea cealată?… sper și aștept un răspuns.

În concluzie: Cătălina este, în umila mea opinie de cititor, o voce surprinzătoare, plină de putere, suspans și teamă, care captivează cu fiecare pagină, cu mult potențial, de la care sper să primesc un autograf curând și de la care aștept și alte cărți.

Hai că am zis că nu pot să scriu mult despre o serie de povești și tot m-am lungit… scuzeeeee…

P.S.: cum v-am obișnuit deja, azi e zi de Blogosferă SF&F. Oricine vrea să se alăture este binevenit! August ne-o aduce pe Cezarina Anghilac cu Cine doarme și viseazăVă așteptăm!

Celelalte păreri le puteți găsi pe:

Cu mintea la… SF

Iulia Albota

Jurnalul unei cititoare

Nantan Lupan

 

*citatul din Oliviu Crâznic l-am pus special ca să nu se mai spună că nu mă uit și la ce zic alții și pentru că mi se pare potrivit în contextul volumul Cătălinei.

P.P.S.: nu uitați să lăsați un like/share dacă v-a plăcut!**

** știu, știu, e trist rău că cerșesc likeuri/shareuri, dar, poate poate, sper și eu, micuț cum sunt că mai dă cineva un ceva pe undeva și mai crește blogul ăsta și poate reușim și niște concursuri.

Advertisements

2 thoughts on “Blogosfera SF&F: Câinii diavolului de Cătălina Fometici

  1. Pingback: Câinii diavolului – Cătălina Fometici | Cu mintea la... SF

  2. Pingback: Blogosfera SF&F: Câinii diavolului – Cătălina Fometici | Iulia Albota

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s