Interviu cu Cătălina Fometici

Și uite că avem un nou interviu, de această dată cu o voce chiar mai tânără, mai proaspătă și, aș spune eu, diferită de ceea ce am avut până acum, atât din punct de vedere literar, cât și din altele.

Astăzi vorbim cu Cătălina Fometici. Pe blogul ei puteți să aflați o mulțime de lucruri despre ea, despre proiectele ei, despre ce a mai scris și publicat. Eu vă spun doar atât: am fost plăcut… nu, foarte plăcut surprins de ceea ce am citit de la ea și vă recomand debutul ei pe hârtie în volum propriu, Câinii Diavolului. 

Enjoy!

RedCatsmall

Eu: Salut și mulțumesc pentru timpul acordat. De ce scrii?

Cătălina Fometici: Salut, mulțumesc și eu! Păi… scriu pentru că trebuie. Scriu pentru că sunt aceste poveşti care mă bântuie şi care vor să fie spuse. Mi s-a întâmplat şi să mă trezesc din somn ca să scriu, mi s-a întâmplat să mă întorc din drum ca să scriu, mi s-a întâmplat să las toate cele deoparte ca să scriu. Scriu pentru că, altfel, nu am liniște; trepidez ca un drogat care nu și-a luat doza și nu te poți înțelege cu mine.

Eu: Cum ai descoperit plăcerea de a scrie? Ce te-a făcut să începi să pui cuvinte pe hârtie?

C.F.: Eram prin liceu și tot primeam aceste teme la Limba și literatura română care mă obligau, oarecum, să privesc anumite texte din alte perspective decât cele clasice. Nu mi-a plăcut niciodată să fac teme, dar asta era interesant, era altceva. De asemenea, ascultam în mod regulat la radio emisiunea Exploratorii lumii de mâine, îmi plăcea în special acea parte a emisiunii în care se citeau povești. Atunci a început. Scriam tot felul de idei, le reciteam… Practic îmi scriam mie povești. Și acum fac la fel; în primul rând le scriu pentru mine, să-mi placă mie. Nu caut să fiu originală cu orice chip, nu caut să scriu ceva ce nu s-a mai scris. În fond, toate poveștile au fost spuse la un moment dat, într-un fel sau altul; noi nu facem decât să le trecem prin prisma sufletului nostru. O prietenă cântăreață, pe care o iubesc și o respect enorm, îmi spunea că „interpretarea contează mai mult decât muzica propriu-zisă, pentru că o melodie poate fi interpretată în nenumărate moduri, în funcție de stilul și personalitatea artistului” (Ana Mladinovici, solistă Magica). Așa e și în literatură: felul în care e spusă o poveste e mai important decât povestea în sine. Fără să vreau a face o comparație nelalocul ei, nici Shakespeare nu a fost original în munca lui, nu-i așa? În mare parte, poveștile atribuite lui nu-i aparțin, au fost spuse şi scrise cu mult înainte; însă limbajul folosit, prezentarea lor sub formă de piese de teatru în versuri le-au transformat în ceva nou, proaspăt.

34673643

Eu: Care e sursa inspirației tale?

C.F.: Nu am o sursă anume de inspirație. Pot să mă inspir din orice – o discuție, o melodie, un om. O senzație. Torsul pisicii mele, atunci când mi se cuibărește în brațe. Ploaia care bate în geamuri; un apus de soare. Mă inspiră marea și munții, o plimbare prin pădure,  anumite detalii dintr-un spectacol de operă sau dintr-un film. Mă inspir din episoade istorice, reale sau legendare.

Pentru volumul de debut m-am inspirat din cazul Fiarei din Gevaudan, dar și din atmosfera romanelor lui Dumas și Zevaco şi din scrierile marchizului de Sade.

Nuvela Imperiul de sticlă, aflată acum în lucru, e inspirată din albumul The Scroll of Stone al celor de la Magica, fiind o continuare a poveștii prezentate în versurile pieselor (o prinţesă păcălită de un demon să îşi vândă sufletul în schimbul unui vis în roşu-sângeriu, un drum spre necunoscut prin păduri locuite de elfi, dar şi de creaturi malefice, bătălii purtate împotriva forţelor Răului, uciderea demonului cu ajutorul unei arme vrăjite), dar şi din întâmplări recente care m-au marcat într-un fel sau altul.

Romanul Ea a venit cu noaptea, şi el în lucru, a fost inspirat inițial de Dracula și de Domnișoara Christina: un castel întunecat, între zidurile căruia personajele se simt ca prinse în capcană; un personaj feminin misterios, care inspiră admiraţie, dar şi teamă. Un trecut sângeros, despre care se vorbeşte în şoaptă. Pe parcurs, a suferit multe transformări, dar a păstrat acea atmosferă sumbră, vampirică, în care nu se știe ce e vis și ce e realitate. Transformările suferite de-a lungul anilor se datorează altor surse de inspirație – castelul Leap din Irlanda, niște mitologie celtică, istoria zbuciumată a Angliei medievale, ceva bucăţi din mitul contesei Bathory, o prietenă dragă a cărei alură regală şi personalitate extraordinară m-au ajutat să văd în realitate ce impact vreau să aibă personajul principal.

Eu: Care e procesul creator din spatele poveștilor tale?

C.F.: Ohhhh, e foarte simplu. Idee – scris – înjurat – şters – scris din nou – şters – declarat că nu mă pricep la asta şi o las baltă – rescris – întrebat de ce îmi bat capul cu aşa ceva, că nu e de mine – ciocolată+ vin roşu – luat totul de la capăt J)

Ok, serios acum. În primul rând, încerc, pe cât posibil, să îmi clarific mie povestea pe care urmează să o scriu. Personajele, acțiunea, întâmplările. Nu întotdeauna scriu într-o ordine anume, nu urmăresc neapărat un plan. Uneori pornesc de la un dialog, alteori de la o scenă, apoi construiesc intriga în jurul acelui detaliu semnificativ: cum se ajunge la acea discuţie, ce a declanşat acea situaţie. Cred totuşi că partea cea mai grea este alegerea numelor; eu asociez mereu un nume cu o figură și nu pot să continui dacă personajele mele nu au nume potrivite cu rolul lor. După ce trec de acest hop, pot să spun că treaba merge repede. Mă mai încurc în cuvinte, mă mai blochez atunci când mut „camera” de la un plan la altul; cred că toți pățesc asta. Ca să descriu exact situația: văd acțiunea în mintea mea întocmai ca pe un film și, uneori, uit că doar eu cunosc detaliile și conexiunile logice. Misiunea mea este să-l fac pe cititor să le vadă și el întocmai ca mine; de asta, apelez adesea la o bună prietenă, foarte lucidă şi pretenţioasă atunci când e vorba de literatură (şi nu numai), iar ea mă atenţionează dacă am scăpări de logică sau “plot holes”.

Eu: Te-a tentat să încerci și alte genuri?

C.F.:  Ştii care e treaba?… Nu încerc să scriu într-un gen anume. Povestea e o entitate vie şi independentă care vine la povestitor aşa cum doreşte ea, iar povestitorul are datoria de a-i oferi veştmintele cuvintelor şi de a o elibera pe hârtie. Ştiu că textele mele sunt, cu precădere, încadrate pe la Fantasy, uneori pe la Gothic, cu ceva elemente de Horror, dar nu planific eu să se întâmple asta. Mai presus de toate, nu-mi plac etichetele. La fel ca muzica, literatura e de două feluri: bună şi proastă. Îmi dau toată silința să scriu literatură bună, ceva care să îmi placă mie în primul rând, ceva ce să pot reciti oricând cu plăcere. Lucrez, ce e drept, la ceva diferit în momentul de faţă. O prinţesă războinică, eroină a unor vremuri străvechi, este adusă la viaţă într-un viitor tulbure. Apar aici elemente SF – un război mondial de cincizeci de ani, niște experimente sinistre pe oameni, tentative de clonare – dar și elemente fantasy și chiar horror. Iar pe viitor, am în plan o serie de povestiri Fantasy-SF, dar despre asta prefer să nu spun nimic deocamdată.

Eu: Cu ce lecturi se delectează cititoarea Cătălina?

C.F.: Cătălina, în general, se delectează cu tot ce înseamnă cărți de aventuri, polițiste, fantasy. Autori precum Jules Verne, Karl May, Arthur Conan Doyle s-au aflat de la bun început în biblioteca mea. Apoi am dat de John Grisham, Daphne du Maurier, surorile Bronte, Anne Rice. Mi-a plăcut dintotdeauna să citesc volume cu acțiune amplă, atmosferă intensă, răsturnări de situație, comploturi, drame, intrigi și mult mister.

Căderea Constantinopolelui, de Vintilă Corbul, a fost primul roman istoric serios pe care l-am citit; țin minte că am fost șocată de brutalitatea descrierilor, de faptul că oamenii erau… ei bine, oameni, indiferent din ce tabără făceau parte, iar războiul apărea oribil, monstruos, prin nimic idealizat. Vorbind de romane istorice, cred că cel mai complex şi mai satisfăcător roman istoric pe care l-am citit până acum rămâne Regii blestemaţi (Maurice Druon).

John Saul mi-a deschis apetitul către genuri mai „întunecate”; după el, l-am descoperit pe King.

Pe Salman Rushdie l-am „întâlnit” în facultate și este și acum unul dintre autorii mei preferați, alături de Virginia Woolf, Paul Auster, Michael Cunningham, Edgar Allan Poe, H. P. Lovecraft, Gabriel Garcia Marquez.

Încă aștept ca Martin să își termine seria A Song of Ice and Fire; serialul, deși mă distrează, nu mă satisface complet.

Zaharia Stancu; în ciuda stilului său frumos și acaparant, foarte liric pe alocuri, mi-a lăsat o senzație de murdar, de brutal, de gol, la fel ca și Moromeții lui Preda, la fel ca și romanele cu tematică rurală ale lui Rebreanu. A nu se crede că strâmb din nas la acești autori, doar pentru că sunt români; exact la fel am simțit și când l-am citit pe Guy de Maupassant. Tot respectul pentru ceea ce au însemnat aceste scrieri la momentul respectiv, pentru impactul social și demitizarea satului idilic, însă nu reprezintă ceea ce VREAU să citesc. Prefer să cunosc personaje de altă factură; personaje care se ghidează după un cod al onoarei, al prieteniei, al loialității. Personaje pe care pot să le admir.

Eu: Ce înseamnă pentru tine libertatea de exprimare?

C.F.: Depinde la ce anume ne referim. Dacă e vorba despre viața de zi cu zi, normal ar fi să îți poți exprima punctul de vedere fără a fi sancționat în vreun fel. Spre exemplu, piesa celor de la Taxi, Despre smerenie, care a fost îndelung criticată și acuzată că e un atac la adresa ortodoxiei. Nu, nu este un atac la adresa nimănui; este doar un punct de vedere, definit prin acel „eu cred că…”, un detaliu care pare să le fi scăpat multora, judecând după dorința lor viu exprimată de a-i linșa pe muzicieni. Se pare că nu toți înțeleg acest drept fundamental al omului de a avea o altă părere decât restul…

La un nivel mai înalt: libertatea de exprimare în secolul XXI înseamnă, în primul rând, libertatea presei de a transmite știri și informații corecte și complete, fără a fi cenzurată pentru a apăra interesele cuiva. Înseamnă și asumarea responsabilității pentru afirmațiile făcute în public, atât de presă, cât și de persoane publice prin intermediul presei.

Tot libertate de expresie înseamnă dreptul meu, ca cetățean, de a-l trage la răspundere în mod public pe politicianul care nu-și face treaba, fără să-mi fie teamă că aș putea fi amendată sau chiar arestată, deoarece trăim în democrație, iar acel politician a fost pus acolo ca să mă reprezinte și este plătit din banii mei. De asemenea, înseamnă dreptul de a rosti tare un adevăr, verificat temeinic în prealabil, fără amenințarea de a fi pedepsit dacă o faci.

Mai este și acel “politically correctness”, atât de răspândit în ultima vreme și atât de prost înțeles de multă lume…  “Politically correct” se referă la faptul că un om educat trebuie să poată vorbi în asemenea fel încât să nu-i facă pe interlocutorii săi să se simtă prost. Dar de aici și până la a-ți fi teamă să te referi la o femeie ca fiind o „ea” sau la un bărbat ca fiind un „el” pentru că respectivii s-au identificat în ultimele cinci minute ca fiind entități asexuate, extraterestre, lămpi sau scânduri, este cale lungă și mi se pare aberant. Asta nu mai e politically correctness; e doar prea multă plictiseală, prea mult timp liber la dispoziție și complicarea inutilă a existenței. A nu se înțelege că am ceva cu homosexualii, bisexualii sau transsexualii; fiecare face ce vrea în intimitate, fiecare face ce consideră cu propriul trup. Dar dacă mă uit la tine și văd bărbat, te voi trata ca pe un bărbat, iar dacă văd femeie, te voi trata ca pe una; nu voi sta să verific ce ai și ce nu ai prin partea locului, nici nu voi pierde prețiosul meu timp presupunând că, probabil, te consideri a fi altceva decât ce arăți societății.

Din punct de vedere literar, nu ar trebui să existe nici un fel de cenzură în afară de cea a propriului bun-simț. Literatura e artă, iar arta trebuie să aibă libertate absolută. După ce editorul a hotărât că materialul e publicabil, referindu-se strict la valoarea artistică a textului, și nu la ideile care corespund sau nu cu ale sale, doar cititorii plătitori de cărți mai au dreptul să spună dacă acea carte are dreptul de a se afla pe piață.

Eu: Cum te simți ca proaspătă debutantă? Care e cea mai mare plăcere din a-ți vedea numele pe o carte tipărită, în calitate de autoare?

C.F.: Fără să vreau să exagerez, cred că sentimentul pe care l-am avut atunci când mi-am ţinut prima dată volumul în mână poate fi asemănat cu cel încercat de un proaspăt părinte. A fost un vis devenit realitate. Cred că prin asta am spus totul.

Eu: Ți-ai dori să-ți vezi poveștile ecranizate? Dar studiate în școli?

C.F.: Bineînţeles! Cred că ecranizarea unei poveşti este cel mai mare vis al unui scriitor, cu condiţia ca el să aibă un cuvânt greu de spus în procesul de creaţie. Pe mine mă dor, pur şi simplu, acele ecranizări care deviază de la povestea cărţii, acei actori care nu intră în pielea personajelor; dacă eu simt astfel, sunt convinsă că autorii cărţilor cu pricina se zgârie pe ochi!

Deci, da, mi-ar plăcea foarte mult să îmi văd poveștile ecranizate, atâta timp cât regizorul ar fi un om cu viziune, efectele speciale nu foarte evidente, iar actorii, aleși de mine J

Nu știu ce să spun în legătură cu studiul poveștilor mele în școli. Un lucru însă e clar: programa la literatura română ar trebui modificată din temelii. Textele propuse spre studiu să fie mult mai variate, mult mai… actuale. Renunțarea la clasici nu este o soluție, dar propunerea altor texte, da. De exemplu: încă de mici învățăm că Eminescu este cel mai mare poet al nostru. Ok, dar ce studiem din Eminescu la școală? Somnoroase păsărele, unde neapărat trebuie să fie vorba despre mult mai mult decât niște păsărele care dorm, Ce te legeni, codrule, o poezie simplă și drăguță, dar pentru care se vor trânti niște comentarii complicate de zeci de pagini, Lacul, care va avea parte de același tratament, și Scrisoarea a III-a, unde se va puncta faptul că Mircea își apără „nevoile și neamul”. Ah, da, și Luceafărul, în care neapărat este vorba despre triunghiul amoros Eminescu-Veronica-I.L.Caragiale, cu Maiorescu pe post de Demiurg, în nici un caz despre aspirația firească a omului spre înalt și spre ideal. De ce astea? De ce nu Scrisoarea I? De ce nu Strigoii? De ce nu ceva care ar putea chiar să îi atragă pe copii să îl citească pe Eminescu? Mai departe, la Rebreanu: de ce Ion, Răscoala şi Pădurea spânzuraţilor, niște romane care, da, reflectă fidel o anumită perioadă, dar care și-ar avea locul mai degeabă la istorie, ca lecturi suplimentare, decât la literatură? De ce nu Adam și Eva, un roman pe care, probabil, elevii chiar l-ar îndrăgi?… Despre Caragiale nu zic nimic, el este mereu actual; citim schiţele lui, piesele lui de teatru şi parcă vedem exact realitatea de râsu-plânsu de care ne izbim zilnic, atât pe stradă, cât şi la ştiri. Despre Vasile Voiculescu, în schimb, ar fi multe de zis; cel mai important e faptul că se pune prea puțin preț pe el și i se acordă prea puțin timp.

Evident, ar fi bine să se studieze și autori contemporani în școli; autori vii, tineri, pentru că avem destui tineri autori valoroși, nu doar morți valoroși. Nu înțeleg pentru ce trebuie să mori ca să ți se recunoască, în sfârșit, valoarea. Poate că elevii ar fi mult mai receptivi la textele unor autori care trăiesc în aceeași vreme cu ei; da, autori de Fantasy și SF! În felul acesta, ar înțelege că literatura e vie și se scrie în continuare, nu e doar o materie prăfuită, o adunătură de texte scrise oameni care au murit cu mai bine de o sută de ani în urmă. Și, mai ales, ar înțelege că literatura nu înseamnă doar satul românesc, foamea de pământ și dorința de înavuțire cu orice preț.

M-aș simți foarte onorată ca un text al meu să fie propus spre studiu.

Eu: Ce ne pregătești pentru viitor?

C.F.: În primul rând, nuvela Imperiul de sticlă și romanul Ea a venit cu noaptea. A fost mult de lucru la amândouă, încă le mai pigulesc pe ici pe colo, încă mai adaug, tai și modific bucăți din ele, dar pot acum să spun, cu siguranță, că mă apropii de final și că sunt în sfârșit mulțumită de rezultat.

Altceva, se va vedea la timpul potrivit. Nu-mi place să fac planuri, pentru că planurile pot fi date peste cap extrem de ușor. Sănătoși să fim! J

Eu: Un sfat pentru debutanți?

C.F.: Măi copii… scrieţi. Dacă aveţi microbul acesta, daemonul acesta, atunci ştiţi că universul aşteaptă ceva de la voi. Da, e greu. Da, veţi fi criticaţi. Nu, nu veţi fi plăcuţi de toată lumea. Nu, nu veţi trăi din scris. Dar faceți-o. Faceți-o pentru că trebuie, pentru că e parte din voi. Sau, dacă vreți să v-o spun creștinește: nu îngropați talantul.

 

Întrebări rapide:

Eu: Cafea sau ceai?

C.F.: Ceai! Cu vanilie!

Eu: Timișoara sau Sibiu?

C.F.: Categoric Sibiu!

Eu: Țepeș sau Dracula?

C.F.: Dracula. Nu vreau realism, vreau fantezie J

Eu: Pix sau tastatură?

C.F.: Tastatură. Merge mai repede.

Eu: Cireșe sau căpșuni?

C.F.: Căpşuni!!!

Eu:  Rece sau cald?

C.F.: Cald.

Eu: Roșu sau verde?

C.F.: Verde.

Eu: Trandafiri sau crini?

C.F.: Crini.

Eu: Mici sau pastramă?

C.F.: Pastramă. Cu bere.

 

 

P.S.: Nu uitați de like și share 😀

 

Advertisements

4 thoughts on “Interviu cu Cătălina Fometici

  1. Mi-a placut foarte mult raspunsul de la intrebarea ”Ți-ai dori să-ți vezi poveștile ecranizate? Dar studiate în școli?”. Programa de la literatura romana chiar trebuie modificata.

    Like

  2. Vă mulțumesc frumos!
    @mariasilvana05 La întrebarea respectivă am răspuns și în calitate de fost profesor. De multe ori, la clasă, mă uitam așa la mutrițele copiilor, apoi la textul propus de manual, și tot ce gândeam în acele momente era că pur și simplu nu merge așa, nu se potrivește.
    Țin minte că au fost foarte receptivi la Alexandru Lăpușneanul, de exemplu. De ce le-a plăcut? Păi… „pentru că e acțiune, și sunt multe intrigi, și te aștepți mereu să apară ceva, să se întâmple ceva!” (exact cuvintele lor).
    Deci copiilor le plac poveștile alerte, de acțiune, cu mult suspans, cu dramă, cu intrigi! Foarte bine, hai să le dăm să citească mai mult din așa ceva! Să dezbată astfel de situații (intrigi, dramă, suspans), nu de ce e ok ca Moromete să o bată pe Catrina și de ce bătaia e percepută ca semn de afecțiune în mediul rural. Numa’ zic!

    Liked by 1 person

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s