Diverse: YAY!

Deeeeeci!!!! YAAAAAAAAAAAY!!!!!!

Am avut o absență, iar acum acum niște explicații. M-am căsătorit!

Sâmbăta trecută, alături de un grup mic de rude apropiate, am spus DA! și eu și ea. 

Ultima perioadă a fost foarte agitată, cu fugit în sus și-n jos, cu timp puțin rău pentru scris, pentru citit, pentru făcut o grămadă de chestii, dar, de acum încolo, sper să mă pot ocupa mai mult și de alte activități.

Nu mă plâng că pregătirile și fugitul mi-au mâncat din timpul scurt pe care voiam să-l valorific în alt mod. Sunt fericit să am reușit să facem chestia asta și, sincer, aș fi sacrificat muuuult mai mult timp dacă doar așa am fi putut să facem căsătoria.

Stai, că nici așa nu sună bine…

Legătura mea cu Cristina e specială în multe moduri. Ceea ce am făcut acum este doar o reafirmare, confirmare și așa mai departe a acestei relații. O iubesc și ea mă iubește, iar eu, dar și ea, am da cam orice pentru celălalt. Din fericire, nu trebuie să facem așa ceva din două motive:

  1. ne înțelegem prea bine unul pe celălalt și ne lăsăm fiecare cu treaba lui când se poate.
  2. avem părinți minunați care ne-au ajutat și susținut în toate demersurile noastre, părinți care au sacrificat mult mai mult pentru noi decât noi pentru ei sau unul pentru altul.

Siropoșenii pe un blog de cărți… eh, vorba aia, I don’t give a f*ck! Am mai scris și alte articole, unele mai siropoase, altele mai dure, dar pe ăsta nu pot să nu-l scriu. A fost minunat și este în continuare și o să fie și de-acum încolo.

Boon. Atât?… hmmm. Nici nu știu.

Pe scurt, e una dintre legile lui Murphy: dacă ceva poate să meargă prost, va merge. Pentru prima dată, trebuie să spun că nu-i așa. Am fost zen, nu ne-a frecat nimic la icre, totul a decurs perfect, fără nicio problemă. Nimic aiurea cap-coadă. Rudele ni s-au simțit bine, noi ne-am simțit bine, părinții noștri s-au simțit bine. Ce să mai, a făcut-o și a ieșit mai bine decât speram.

E cam mic articolul și nu am spus mai nimic, așa că vă povestesc ceva, ca să mă cunoașteți și pe mine mai bine, și, poate, să vă spun o poveste frumoasă.

 

Era odată un bătrânel, cu ceva burtică, calm și liniștit, care vorbea puțin, dar spunea multe, care stătea, dar făcea mai multă treabă ca o echipă de muncitori, care nu avea timp, dar ajuta mereu când se putea, care nu-ți spunea că va fi bine, sau că trebuie să treci peste ceva, ci doar îți punea o mână pe umăr și stătea acolo, lângă tine, în liniște, lăsându-te să te descarci și să-l știi aproape.

Pe acest bătrânel îl chema Gheorghe, dar toată lumea îi spunea Nea Ionel. El nu mergea la biserică, dar era unul dintre cei mai credincioși oameni pe care i-am cunoscut. El era tipul acela de om care-și ține credința pentru sine și atât. Cumva, și eu sunt la fel, deși cred că priveam lucrurile altfel.

Nea Ionel, nu părea foarte zâmbitor, deși era un simpatic și jumătate. De două ori, de mai multe, dar acestea două mi s-au întipărit în cap, arse pe retinele mele, l-am văzut zâmbind din inimă. Prima dată, era prin august, și, la casa lui, unde stătea cu Tanti Leana, soția sa, se strânseseră nepoții, toți opt, câte doi de la fiecare dintre cele patru fete. Nepoții, zvăpăiați și agitați, nu prea stăteau locului, dar, când se opreau, se duceau la el și-l rugau să joace table. Și mai câștiga, mai pierdea, dar, prinzându-l cu coada ochiului, l-am văzut zâmbind, cu lacrimi de bucurie în ochi, că are casa plină, că poate să joace table cu nepoții, că este iubit și iubește și că ei au crescut și sunt pe cale să se facă oameni mari.

Un alt moment minunat la care am asistat, a fost la sărbătorirea a 50 de ani de căsnicie. 50 de ani în care el, Nea Ionel, a fost căsătorit și a iubit-o doar pe Tanti Leana. Seara, Nea Ionel, alături de cumnații săi, a dansat o horă, în aplauzele familiei. Se simțea minunat și zâmbea atât de fericit…

Din păcate, Nea Ionel ne-a părăsit de patru ani, dar, într-un fel, nu prea…

Țin și acum minte că avea un obicei al său, un ceva pe care-l făcea mereu cu drag: când treceau țigani pe la poarta curții, pe marginea drumului, oameni care încercau să-și câștige o pâine făcând măturile acelea de nuiele sau linguri de lemn, el îi oprea, cumpăra una două bucăți și le dădea ceva de mâncare o sticluță mică de vin sau țuică. Mereu, mereu, mereu, fără să rateze vreo zi când treceau respectivii. Nu dădea la cerșetori, pentru că, fiind corect, spunea că dacă vor pâine să muncească!

De atunci, eu, oareșce necredincios într-ale ortodoxiei, deși așa am fost crescut, am avut parte de niște evenimente care mi-au schimbat percepția.

Primul a fost la doar câteva luni după ce s-a stins. Stăteam pe o bancă, am simțit o greutate pe umărul stâng, ca și cum cineva, cu o palmă grea, și-a pus-o acolo și a strâns ca să mă consoleze, să-mi spună că va fi bine. Bineînțeles că m-au cuprins toate sentimentele izvorând de cine știe unde și că mai-mai să mă bușească plânsul în mijlocul parcului. După câteva minute am aflat că momentul în care am simțit mâna a coincis cu momentul întâmplării unui eveniment nefericit, dar care s-a rezolvat între timp. De atunci mi-am spus că, parcă, e altceva față de ceea ce credeam și știam.

De atunci, au mai fost situații mici, mărunte, fiecare contribuind mai mult sau mai puțin la poveste.

Ultimele, cele mai uimitoare pentru mine, au fost vineri, dar descoperit sâmbătă, și, evident, sâmbătă.

Vineri seara, pe ultima sută, am refăcut listele cu rudele, ca să le așezăm la masă, să știm cam care pe unde ar sta. Soră-mea scria după dictare. Am ajuns la masa bunicilor și, în loc de Tataie Florin, celălalt bunic, ea a scris pe foaie Tataie Ionel. Nu a observat nimeni până sâmbătă seara, târziu.

Celălalt eveniment… sâmbătă când eram liniștiți, pe după-masa, pe la 3-4, ghici cine apare la poartă? Exact un nenea care vindea linguri de lemn și căruia, cu mult drag, ai mei i-au dat un mic pachețel cu ceva mâncare, niște prăjituri și o sticluță de vin.

Nu știu despre voi, dar, pentru mine, chestiile astea au însemnat mult. Or fi pure coincidențe, o fi altceva, ceva neînțeles, dar, pentru aceste mici momente în care îl simt pe Tataie Ionel că veghează asupra noastră, mai ales acum cu nunta, aceste momente nu pot să însemne decât o stare de bine, de tristețe, dar și de bine.

Sper că nu v-am deprimat și că am reușit să vă fac să înțelegeți una-alta despre mine.

 

În altă ordine de idei, blogul a împlinit un an de ceva vreme și n-am apucat să sărbătoresc cum trebuie. Din această cauză, ca să mă revanșez, am pus azi două concursuri pe pagina de facebook (găsiți pe dreapta la pc sau jos pe tabletă/telefon un link către pagina de facebook). Ca printr-o minune, și pentru că am niște informații de la o altă păsărică, știu că o să mai fac un concurs curând… foarte curând… stați pe fază!

Aaaa, da, a făcut primul euro din blogging!!! Cred că ați văzut, tot pe dreapta ecranului, sau în josul paginii, niște imagini către Books-Express și alții. Ei bine, acelea sunt linkuri de afiliere, adică, dacă intrați pe siturile respective și faceți cumpărături, eu primesc un comision, pe care-l pot folosi pe aceleași situri pentru a putea să cumpăr cărți. Adică: cu cât dă lumea mai multe clickuri acolo și cu cât face mai multe cumpărături, cu atât mi-e mie mai ușor să fac mai multe concursuri, cu mai multe premii, atrăgând mai mulți cititori care să dea mai multe clickuri care să… eh, teoria chibritului, dar ați prins ideea. Cumpărați și primiți 😀

Cam atât pentru acum. Sper să revin cu niște recenzii restante săptămâna viitoare. Sper… Dacă nu, ne vedem la AntareSFest, la Brașov.

Ceaules!

Advertisements

2 thoughts on “Diverse: YAY!

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s