Diverse: Cum nu vinzi o carte #4: despre scrieri și marketing.

Înainte de a începe să vorbesc despre ce am de vorbit, vreau să-mi cer scuze public pentru situația din ultimele zile. Nu regret ce am spus, regret cum am spus-o, folosind un limbaj nu tocmai potrivit.

Spuneam în articolul despre Sci-Fi Fest că experiența de la stand mi-a deschis ochii și mi-a dat idei. Ideea acestui articol nu-i a mea, ci am preluat-o de la Iulia Albota, după o scurtă discuție.

Ca să le zicem pe față, pentru că vreau să fiu sincer, vă spun din capul locului că am vorbit despre ideea unui articol de genul acesta de ceva vreme. Tot discutând noi atunci despre ce și cum s-au întâmplat lucrurile, ne-am hotărât să scriem, adică ea era deja hotărâtă, eu doar m-am ținut că vreau să-l scriu și eu. Rezultatul? Ea și-l rupe în 3, și eu la fel, nu de alta, dar sunt foarte multe de zis și nu vreau să vă plictisesc atât de tare.

Acum, acest articol este doar pura mea părere de om care a văzut cum merg lucrurile pe la noi, care a participat la evenimente, care a citit, care a văzut ce înseamnă să scrii, să editezi, să te gândești la promovare etc. Nu zic că am o vastă experiență, din contră, este foarte limitată. Ceea ce spun este că am sesizat niște probleme care, după umila mea părere de cititor și cumpărător, se pot rezolva și ar ajuta piața de carte de la noi.

DISCLAIMER!* De luat aminte! Iar e un articol lung (toate sunt lungi), iar am multe de zis, iar mă plâng și vorbesc doar despre România, nu despre străini sau traduceri. De autori străini aude orice cititor și, chit că-l citește în limba originală, chit că citește o traducere de la noi, o să-i cumpere și o să-i citească. Nu asta face subiectul discuției de acum. Vorbesc strict despre autori români, despre editurile de la noi care-i publică și atât.

*se aplică la toate articolele.

Pentru început, aș vrea să vorbim puțin despre autori, mă rog, despre cum consider eu textele lor, ce criterii am, ce separare fac între ei etc. și cam ce aș vrea să văd/ce văd pe acolo, iar apoi despre edituri.

Din punctul meu de vedere sunt 5 tipuri de autori scrieri ale autorilor (în general sau români):

  1. Cei care scriu de plăcere, cei care au o poveste de spus și care vor s-o împărtășească, chit că este moralizatoare, filosofică sau de altă natură.
  2. Cei care scriu pentru că vor bani și faimă și glorie.
  3. Cei care scriu pentru că nu au ce face, care nu spun nimic cu poveștile lor.
  4. Cei care scriu ceea ce ei consideră cele mai bune povești, dar care sunt niște enormități aliterare, fără mesaj. (ăștia sunt diferiți de cei de la punctul 3, cel puțin în mintea mea).
  5. Cei care scriu dintr-o revoltă interioară față de ceva.

Personal, îi citesc pe primii, deși, posibil să se mai fi strecurat și din categoria a doua pe acolo, doar pentru că au totuși un mesaj și scriu binișor, chiar dacă și-au pierdut/nu au avut niciodată acea pasiune artistică, de a face artă, nu bani.

Cei din categoriile 3 și 4, din partea mea, sunt eliminați după primele capitole din carte. Eu, personal, dacă citesc ceva care pare să nu aibă sens, sau e doar o poveste și atât, fără ceva filosofic (da, scriu filosofie cu s, nu cu z. Deal with it!) la mijloc, fără un conflict puternic, fără o revelație de început, fără acea scânteie, mă opresc după câteva capitole. Aici au intrat câțiva autori români ale căror scrieri le-am încercat, le-am început, dar cu care nu am rezistat mai mult de 50 de pagini, și sunt autori publicați, câțiva chiar cu mai multe cărți.

Categoria 5, se cam lipește de 3 și 4, pentru că încă nu am ajuns la autorul care să scrie din revoltă și să-mi placă… Există și posibilitatea ca cei din categoria 5 să scrie atât de bine și să pună acea revoltă pe un plan secundar poveștii, încât să-i bag la prima categorie.

Ar mai fi o categorie aparte, de cărți cu mesaj, dar care nu m-au atras, adică romanele studiate în școli. Nici pe acelea nu le-am putut citi, deși erau centrate fix de dezbaterile filosofice. Da, ok, am învățat despre ele, am învățat lucruri de la ei (despre conflicte, despre acțiune etc.), dar nu m-au atras atât de mult prin stil și problematică, eu fiind incapabil să mă mai identific cu personajele. Atenție, nu spun că nu puteam să empatizez sau să le înțeleg. Din contră, motivațiile mi-au fost clare, pur și simplu… nu puteam să văd necesitatea tematicilor de acum 50-100 de ani în lumea actuală, pentru că, deși unele probleme sociale și culturale s-au păstrat sub o formă sau alta, nu mai sunt de actualitate. Fondul a rămas, dar forma s-a schimbat atât de mult încât fondul e mai greu de găsit. Despre asta mai mult cu altă ocazie.

Din punctul meu de vedere, oricine poate să scrie și nu zice nimeni să nu scrii, dar nu oricine poate scrie pentru oricine altcineva. E. L. James, de exemplu a scris ceva care pe mine nu m-a atras și da, am încercat să citesc primul volum din seria aia. Nu a fost pe gustul meu. Totuși, este între cele mai bine vândute cărți din lume cu 125 mil exemplare  (combinat, ce-i drept). Agatha Christie, cu And then there were none, mi se pare că este între cele mai bune cărți pe care le-am citit vreodată, dar am prieteni și cunoștințe care nu au apreciat cartea la fel de mult ca mine.

Gusturile sunt foarte diferite, de la om la om, dar și la același om în funcție de momentul la care le citește. Dacă mie îmi place o carte, spun de bine despre ea. Dacă scriu de rău, înseamnă că nu mi-a plăcut. Nu-i așa de greu de priceput.

Aici deja intrăm într-o discuție care nu-și are rostul acum, dar simțeam nevoia să dau puțin context următoarelor lucruri pe care o să le spun aici.

 

Despre edituri…

Din nou, nu vreau să supăr pe nimeni, dar, tot din punctul meu de vedere, sunt ceva probleme cu unele și altele. Nu spun că e vreuna perfectă și nici nu o să dau nume, dar sunt sigur că o să-mi iau ceva ură pe urma acestui articol. Adică cum îmi permit eu, un blogger, să-mi dau cu părerea?… Mda, o să revin la aspectul ăsta.

Revenind, cu editurile, eu văd trei mari probleme:

  1. Marketingul.
  2. Textele în sine, adică manuscrisele.
  3. Editarea.

Să fie clar, nu am studii de marketing, de literatură, sau altceva, asta e doar o părere personală despre niște aspecte. O iau pe rând. Azi despre primul subpunct.

Marketingul.

Am impresia că unele edituri nu-și cunosc publicul țintă sau că s-au focusat atât de mult pe un public, încât pe restul nu mai au cu ce să-i abordeze. Nu zic să nu publici din mai multe genuri, din contră, dar mergi pe ideea: am cititori care vor aia, le dau aia, nu le bag pe gât altceva, cu etichetă de aia, că nu am aia; poate le place, poate nu. Boss, nu merge așa! Dacă îmi bagi pe gât și altceva și nu-mi place, păi sunt șanse să nu-ți mai iau nici altceva, nici aia, nici nimic. Ce vreau să subliniez e că, după mine, dacă publici mai multe genuri, separă-le clar pe genuri și stiluri, nu-mi vinde SF ca fantasy, sau invers, sau orice altă variantă mai dubioasă.

Titlul… sincer, ăsta ar trebui discutat de autor și editor, împreună, ca să fie ceva cu răsunet, cu putere, care să atragă. De asta îl încadrez la marketing, chiar dacă ar ține de manuscris. Ex: Povestea despre muntele mai mic și dragonul mai mare… vs. Karmazun: Demonul. Pe care ai cumpăra-o? (ok, exemplu nu foarte inspirat). Ca autor, mi se pare normal să ai un titlu pentru lucrarea ta, dar, după ce o editură te ia să te publice, să discuți cu editorul să vezi dacă se pupă cu audiența țintă.

Coperta frumoasă, da, asta vinde, de ce să mințim. O copertă făcută bine, care să arate potențialul lecturii, să dezvăluie ceva din poveste, să atragă cititorul e super. Dacă nu are treabă cu cartea sau e ceva monoton, sau care nu are un impact asupra potențialilor cititori, de ce o mai faci?… Da, știu, nu-i așa de ușor de făcut o copertă, nu neg asta, dar trebuie gândită și discutată.

Poza cu autorul coperta IV e un plus din partea mea, dar poate să lipsească. Mă rog, dacă poza aia e făcută decent și-l surprinde pe autor bine, că dacă e vreunul care stă câș și e centrat prost sau, mai rău, e vreo botoxată în plin duck-face-selfie (da, asta nu-mi inspiră încredere în calitatea literară pentru că funcționez ca orice om, cu prejudecăți formate în timp și după ideea de stereotipizare, din nou, formată în timp, despre asta cu altă ocazie), nu prea promit că o să ajute. Repet: dacă poza aia arată bine, să fie, dacă nu iese una bună, mai bine fără.

Că tot am ajuns la coperta IV… NU POVESTI acolo toată cartea, nu da spoilerul de final acolo. Eu nu prea le citesc, dar, dacă nu am mai auzit de autor și arată coperta bine, parcurg în dungă ce scrie pe spate. Dacă îmi spui cine moare, cine e criminal, twistul de final și așa mai departe, pun cartea la loc și nu o mai deschid. Dacă am mai citit de la el, o iau și o citesc și nu mă uit vreodată pe coperta IV. O să revin mai jos la spoilere…

Apoi, strict de partea de promovare. Mai mult decât o reclamă din 2 în 14 pe facebook, adică un link sponsorizat, nu prea am văzut. Nu sunt pe alte rețele de socializare, adevărat, dar nu am auzit să fie așa de multe reclame pe acolo.

De cele mai multe ori reclama se oprește la o poză cu coperta și atât. Poate un mic fragment sau o mică descriere. Asta nu m-ar atrage dacă nu aș știi autorul sau ceva despre ceea ce urmează să se lanseze. Sincer… Din păcate, în mediul online, nu prea ai ce să faci. Să-ți creezi reclamă care să apară mereu pe siturile accesate de alți utilizatori? Asta presupune mulți bani, presupune ca omul care vede reclama aia să dea un click pe ea și, să fim serioși, majoritatea reclamelor de pe net depind mult de căutările tale și nu știu câți români caută cărți pe tot felul de situri obscure cu materiale nu tocmai SFW(safe for work). E și reversul, când cineva are instalat un add-block și nu mai vede reclame deloc, moment în care toate reclamele tale s-au dus.

Nu am văzut spoturi publicitare la tv (nu că m-aș uita prea mult), nu am văzut panouri publicitare la metrou, pe stradă, etc. Aici le înțeleg. Nu se justifică financiar, cel mai probabil. Să investești atât de mult în chestiile astea, mai ales știind că nu o să obții un rezultat bun și ieși în pierdere. Dar există alternative: postere din alea cu lipici pe stâlpi, la metrou, în stațiile de autobuz, în școli. Na, uite alternativă să nu iei un panou întreg, dar aici revine marea problemă cu coperta care trebuie să fie COPERTĂ, care să atragă atenția.

Acum, marea problemă a editurilor de la noi, la cum văd eu lucrurile astea cu finanțele, e că ori nu au bani pentru că nu vând atât de mult pe cât spun, ori, au bani, dar nu-i folosesc cum trebuie, pentru că cineva își ia cotă-parte… Poate chiar sunt mai mici și nu au banii ăia și nici nu vând pe cât și-ar dori, nici nu-și iau ceva pentru ei, ceea ce e, evident, o scuză foarte bună, dar până când? Crești ușor, ușor și, odată și odată tot trebuie să te mai extinzi. Unii mai mici încearcă, alții mai mari nu. Rămâne de văzut…

Altă idee: semne de carte. Mda, mai toată lumea dă acum semne de carte, dar nu prea am văzut pe cineva să le dea fără carte, în întâmpinarea lansării. Orientativ, pentru că aici pot face niște calcule: 300 de semne de carte se duc pe la un 50 de lei, adică 3000 la 500 de lei. Le iei pe astea 3000, 300 îți păstrezi pentru lansare și restul le distribui. Unde? În librăriile cu care colaborezi. Pui pe cineva pe lângă o școală (ori voluntar entuziast, ori plătit) să le dea elevilor. Din toate alea 2700 de semne pe care le dai moca și aiurea, sunt șanse ca vreo 30-40 de oameni, minim, pesimist, să vină să încerce o carte. Din ăștia, 10 o să mai cumpere și altele. Investiția se acoperă și nu trebuie făcută mult. Și, să fim serioși, 500 de lei pentru 3000 de semne e rentabil și ok, din punctul meu de vedere. Dacă e cineva interesat, există o tipografie pe lângă Afi.

Știu că pare că nu spun mai nimic, însă nu sunt aici să dau soluții, ci să atrag atenția asupra unor lucruri pe care eu le consider problematice.

În final, mă rog, ce ține de marketing, ajungem la lansări… Am participat până acum la 3 tipuri: noi cu noi, noi cu noi, dar și cu voi și noi pentru voi.

Lansările noi cu noiautorul X/autoarea Y, de la editura W, lansează o carte. Super, ajungi acolo, te saluți cu toată lumea, schimbi două vorbe, se face lansarea, iei autograf, pleci. Următoarea la fel, doar că alt autor, dar aceleași fețe în sală. Și iar, și iar, și iar și tot așa. Noi cu noi. E trist și aici intervine partea aia cu mediatizarea. Nu promovăm evenimente de genul ăsta decât pe facebook, unde le văd 2000 de oameni, 1800 din ei în alte orașe/țări, 100 acolo, dar cu treabă sau alte planuri, 50 care zic că vin, dar se trezesc că nu mai au chef și 50 care chiar apar, dacă și ăia.

Lansările noi cu noi, dar și cu voi. Astea sunt ceva mai bine. Astea se întâmplă pe la festivaluri de carte sau de altceva care au și cărți pe acolo. Astea sunt mai ok, pentru că mai atragi pe un X sau Y potențial cititor, mai ales dacă ai un program pe undeva și are toată lumea acces la el și te ții de el cu sfințenie.

Problemele aici sunt multe, de la editorul care habar n-are ce carte promovează, dar se laudă că a lucrat la ea și că e bună și super, dar nu știe nimic din ce-i acolo și îți face toată povestea praf pentru că a) nu a citit nimic din cartea aia sau b) e beat/bătut în cap și nu știe pe ce planetă trăiește (da, iar am folosit un limbaj mai colorat, dar asta a fost impresia pe care am avut-o de câteva ori). Am asistat la așa ceva, când editorul, cu sala plină, a început să vorbească despre o carte la care lucrase muuult… Acțiunea era pe Pământ, în viitor. Ce a prezentat el: acțiunea e pe o altă planetă, mult mai în viitor. Asta ar fi cea mai mică dintre gafele respectivului doar de la lansarea aceea.

O altă mare problemă la întâlnirile de genul ăsta? Autorul e ultimul care apucă să vorbească despre cartea lui și, când îi vine rândul, se întâmplă una din 2: a) vorbește prea mult și plictisește pentru că-i place să se audă și povestește, și spune, și după 40 de minute termină și jumătate din public a plecat, iar cealaltă doarme. b) vorbește prea puțin pentru că și el/ea e plictisit sau adormit din cauza celor 1-2 care au vorbit înainte, care nu au treabă per se cu autorul, dar care-l laudă și laudă și încep să spună ce și cum și se mai laudă și singuri puțin, eventual fără să atingă subiectul cărții.

La categoria vorbitorilor mult și fără rost, mai apar și personaje toxice, care vorbesc mult, incontrolabil de mult, fără rost, pe lângă subiect, în plus, fără să fie acolo în calitate de invitați sau oratori. Omule, dacă ești invitat la un eveniment cultural, asta nu înseamnă că trebuie să te duci să vorbești la fiecare panel, să te bagi peste alții și te enervezi când cineva îți reproșează că încurci buna desfășurare… Personajele de genul acesta sunt TOXICE și, din punctul meu de vedere, nu au ce să caute în lumea de carte, nu contează că-i autor, că-i critic, că-i blogger etc. punct! Dacă te duci la un eveniment la care cineva vorbește, îl lași să termine și apoi spui ce ai de spus, dacă mai e cineva să te asculte. Nu întrerupi ca un copil de doi ani care nu știe mai mult.

Toată vorbăraia asta lungă și fără rost vine cu o altă problemă: nu mai ai timp de întrebări. La FF-ul din 2017, de anul ăsta până la urmă, am văzut o lansare scurtă, la obiect, mă rog, parte dintr-una, care la sfârșit a venit cu rubrică de întrebări. La o lansare, tu, din public, să-i adresezi o întrebare autorului, are alt impact asupra ta ca cititor. Lansarea o faci pentru cititor, nu pentru tine, nu ca să-ți gâdili orgoliul. El vine, el te vede, el te cumpără, el te citește, el poate ar vrea să te întrebe ceva. Dacă are posibilitatea asta, sigur te va cumpăra, clar te citește și, sunt șanse mai mari să-i placă. Bine, asta cu siguranța e cu dus și întors, dar, chiar cred că o să crească șansele unei achiziții.

Apoi acum intrăm în alte 2 probleme (da, știu, dintr-o problemă în alta și tot așa):

  1. lumea nu prea pune întrebări. Asta nu ține de ce pot face autorii și editurile, ci ține de sistemul de învățământ. Știi momentele alea când 8-9/10 profi întrebau dacă a înțeles toată lumea și spunea cineva nu? Și profu’ zicea ceva de genul: întreabă acum că nu pățești nimic, nu râde nimeni de tine. Tu, credul, întrebai ceva complicat sau nu, ceva ce nu ai înțeles (nu zic cât fac unu plus unu, sau dacă luxația are legătură cu articulațiile în anul 4 la medicină… da, asta ultima e pe bune, dar pentru altă ocazie). Proful se uita la tine și ori te scotea la tablă și te făcea de rahat acolo și te ținea și în pauză și-ți luai înjurături și de la colegi, sau te făcea de rahat în bancă. Mai erau acei 1-2/10, dacă și ăia, care îți explicau doar ție sau pentru toată lumea și pricepeai. Dar, după ce își bătea joc de tine un grăsan băut, nu prea îți mai ardea să întrebi altă dată. Din cauza asta, o putem numi chiar traumă psihologică repetitivă, am ajuns să nu mai fim capabili să punem o întrebare, dacă avem, în public. Mie mi-au trebuit vreo 10-11 luni să reușesc să fac asta după ce am descoperit lumea de carte de la noi. (și despre asta cu altă ocazie, nu de alta, dar văd că-mi vin idei de articole și divaghez prea mult).
  2. Dai de vreun autor cum am văzut foarte recent la experiența despre care vă povesteam în începutul articolului. Vine cititorul la stand, eu îi zic de aia și de ailaltă, trec prin vreo 6-7 autori, fără să poată să comenteze ceva sau să se decidă, și îi spun, că uite, aici, avem n cărți de la cutare, care, din întâmplare, se află chiar lângă mine. Unii, simpatici, vorbeau cu potențialii cititori, se recomandau, dădeau autografe, răspundeau la întrebări, făceau poze… să vezi un puști, nu tocmai foarte entuziasmat să stea cu o carte și s-o parcurgă, să ridice privirea și să vadă autorul cum îi zâmbește și apoi, fericit, să facă o poză cu el zâmbind din tot sufletul. Alții, cum este cel despre care vorbeam, avea 3 replici: Da, eu sunt. (spus pe un ton care aducea mai mult a: Da, eu sunt, ce vrei, nu vezi că n-am chef de tine? *aici vă puteți imagina și voi și varianta mai dură și mai colorată); când clientul întreba despre carte răspundea cu: Cum ce să-ți zic? E o carte? Ce, nu-ți ajunge? (spusă pe tonul de: Hai că mă și enervezi! *din nou, plus-minus extra); când clientul lăsa cartea jos și eu mimam un scuze și, cu puțin noroc, vindeam altceva, autorul în cauză comenta un ceva: Deci cumperi cartea sau nu? (în traducere: Eu ți-am spus tot, sunt celebru și consacrat, ar trebui să ai cartea aia deja, dar te păsuiesc acum și, după ce că m-ai ținut aici atâta timp, nici nu cumperi?). Mda. Boss, nu așa vinzi o carte. Asta clar. Nu de alta, dar, de la el, am vândut două bucăți unor oameni care-l cunoșteau. După ce am asistat la entuziasmul lui, am renunțat să-l mai menționez, iar a doua zi, când mi-am aranjat singur standul, după plăcerea mea personală, l-am pus în margine și nu am mai amintit de el. Bine, am amintit doar pentru că era în spatele meu și am zis că poate, poate, e mai ok… Șocant, nu a fost. Au existat chiar și niște momente când a folosit, de față cu clienții, limbaj total inadecvat pentru situația respectivă, aproape cum am folosit și eu zilele trecute. Problema e că nu e singurul. Eu m-am cam ferit de ăștia care comentează aiurea și-și iau aere de eu sunt de talia lui Martin, dar nu m-au descoperit încă deși am publicat prima carte pe la 40 de ani, acum vreo 35.

Lansările noi pentru voi mi se par cele mai ok. Aici aș încadra de fapt acea lansare de la FF. Oamenii vin, se simt bine, vorbesc despre carte, despre idei, despre concepte, nu despre mi-a luat atât să o scriu și e foarte bună și după o povestesc. Nu așa, mă… nu așa. Bine, aici e propria mea de părere. Aș vrea să văd mai multe lansări la care să vină autorul, editorul și un invitat (revin). Vin ăștia și decurge așa: editorul zice două vorbe despre autor, două despre carte. Apoi vorbește invitatul și spune despre poveste, despre personaje, despre idei, despre coerență, tematică, simbolistică etc. Să prezinte cartea aia ca operă de artă și ca o poveste cu însemnătate. Apoi să spună și autorul ceva, mai ales despre de ce a ales temele alea. Toată chestia un maxim 10-15 minute din cele 45 de lansare. De acolo, întrebări.

Aia cu invitatul la lansare e plus sau minus, nu-i obligatoriu, dar dă bine, mai ales dacă e un cititor, nu neapărat cu studii literare. Personal apreciez mai mult când vine un cititor mediocru decât un mare critic literar care vorbește pe lângă… Ca să nu apară discuții, am văzut și critici literari, oameni cu studii, care chiar fac analize, care vorbesc frumos și cu patos, cu mai multă dedicare decât autorul sau editorul, care vor ca cei din public să citească acea carte nu pentru că îi iese ceva (nu că i-ar ieși), ci pentru că e o poveste care merită citită și apreciată.

Ar mai fi o chestie și asta se poate face foarte ușor dacă există voință: ia 1-2 autori de la editura x, și fă un turneu prin școlile din orașul A sau B. Anunți cu afișe și îl aduci pe om cu cărțile lui, îl pui să vorbească despre ele, despre ce înseamnă să scrii, despre piedici și obstacole și așa mai departe. Dacă faci asta, cum am văzut pe câțiva că fac, dar sunt puțini și cu reach foarte, foarte mic, și ar merita mai mulți (dar autori ok și simpatici, nu plictisiți care vorbesc de nu se mai opresc, care te adorm, adică oratori interactivi) sunt șanse mari să accesezi un nou public, să-i convingi să încerce și alți autori români, de ce nu, să-i faci pe câțiva să scrie și ei. Dacă vrei schimbare în sistemul de învățământ așa o faci: activ și cu cap, punând presiune din interior. (v-ați prins, cu altă ocazie).

Deci, ce facem cu lansările? Din partea mea, mai multă mediatizare, dar nu prin moduri obscure sau ineficiente, vorbește autorul mai pe subiect și mai mult dacă nu apucă sau mai puțin dacă nu tace, secțiune de întrebări (eventual să ai dinainte 2-3 infiltrați sigur printre participanți ca, dacă nu se bagă nimeni, să fie cineva care să dea tonul), editorul/editorii, să aibă o contribuție mai mică, mai retrasă, dacă se poate minimă, doar ca introducere pentru autor.

A, da, și nu dați spoilere!!! Eu, ca cititor, prefer să descopăr singur ce și cum, nu să-mi zici tu din start că așa și pe dincolo. Nici la lansare, nici pe coperta 4, nici nicăieri. Acum serios, dacă îmi spui tot twistul într-o frază, m-ai pierdut ca cititor. Am văzut că sunt și oameni care nu au probleme cu asta, dar, din partea mea, strici toată plăcerea, sau mare parte din ea… Not ok…

 

Ar mai fi de spus și despre alte evenimente… dar… am văzut până acum o singură editură care să facă evenimente altfel, care să nu se axeze pe carte cu totul, dar care să atragă public…

 

Gata. Azi sunt gata. nu mă mai rețin. Revin mâine cu o continuare.

Cius!

 

P.S.: păreri despre chestia asta mai găsiți pe aici:

Iulia Albota #1

Iulia Albota #2

Iulia Albota #3

Eu #5

Anunțuri

6 gânduri despre &8222;Diverse: Cum nu vinzi o carte #4: despre scrieri și marketing.&8221;

  1. Pingback: Diverse: Cum nu vinzi o carte #5: despre texte și editare. | Catharsis Writing

  2. Pingback: Diverse: Cum nu vinzi o carte #6: despre atitudini. | Catharsis Writing

  3. Pingback: Cum NU vinzi o carte #3: Editarea | Iulia Albota

  4. Pingback: De cealaltă parte a baricadei #1: Debutul | Florin Stanciu

  5. Pingback: De cealaltă parte a baricadei #2: Criticile și părerile | Florin Stanciu

  6. Pingback: De cealaltă parte a baricadei #3: Empatia | Florin Stanciu

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s