Diverse: Cum nu vinzi o carte #5: despre texte și editare.

Azi vă rețin mai puțin. Am păstrat ce-i mai bun pentru mâine.

Azi vorbim strict despre celelalte două aspecte menționate în articolul precedent, adică manuscrisele și editarea.

Textele în sine, adică manuscrisele. 

Aici sigur îmi iau înjurături, dar nu am ce face. Mă rog, aș avea, să nu mai scriu articolul ăsta, dar asta nu mă ajută, pentru că vreau să-l scriu dintr-o necesitate cathartică și pentru că poate, doar poate, vreun/vreo editor/editoare/șef/șefă de editură îl citește și își pune niște întrebări, la fel și autorii, care, din partea mea ar trebui să pună niște cojones (sau woman up cum spun eu; și despre asta altă dată, dar, doar ca paranteză, să ai ovare și uter, să sângerezi lunar și să nu mori, să ții în tine un alt om 9 luni e mult mai mult decât poate să spună un bărbat că face pe parcursul vieții, thus, woman up nu man up), să ia atitudine și să pună piciorul în prag. Mda, știu, sunt naiv și visător…

Textele, manuscrisele primite de edituri, din ce am înțeles în câteva rânduri, sunt numeroase. Multe, bă, da’ multe, însă unele (tot multe) dintre ele sunt chiar execrabile, fără logică, agramate, fără diacritice, etc. Din punctul ăsta de vedere îi înțeleg. Să trimiți manuscris fără diacritice e crunt (scrie fata și, în context, poate să fie: fata, fată, față, fața, fâța, fâță), trust me… să fie și fără cap și coadă, fără sens, sau eventual scris în romgleză cap-coadă (știu că am zis că nu are nici, nici)… Mda, nu-i treaba editorului să-ți scrie cartea, ci e a ta, ca autor.

Păi și atunci problema?

Problema mea este că există edituri care aleg texte doar pe baza a ceea ce-i place unui om, nu contează că are sens sau nu, edituri care resping alți autori noi etc. Și partea asta o înțeleg, vrei să publici ce vrei și ai tot dreptul să-ți selectezi materialele.

Păi și atunci problema?

Problema e că, dintre toate textele alea, sunt și unele publicate doar pentru că X sau Y are ceva vechime, sau aduce capital, sau ne deschide o ușă acolo, sau, cel mai trist, pentru că autorul X ne-a lingușit (ca să nu folosesc altă formulă) așa de frumos încât merită să-l publicăm cu chestia lui că poate o să-l lingușească și pe el cineva ca să ajungă la noi.

Din păcate, în lumea asta trăim, o lume în care, dacă vii cu bani și un text (dacă se poate numi așa), te publică imediat (aici nu mă refer strict la editurile cu care am cooperat în ultima vreme, ci mai mult la majoritatea editurilor de la colț de stradă, cele de care râde toată lumea că au mai publicat o carte de Borcea și una de MM Stoica, dar din păcate nu doar la ele…).

Problema apare când un X-ulescu e atât de maro la nas că zici că nu-i caucazian și publică o carte, eventual aceeași carte, dar sub altă formă și, poate, poate, cu 2 fraze schimbate, eventual copertă nouă. Dacă e la debut și e atâta de maro la nas, e mai rău, pentru că asta înseamnă că a priceput cum e să fi curvă și îi place și asta face. Nu-i normal… Deloc.

Bine, din partea mea, inițierea unei colaborări, dacă vrei să fie cum trebuie, o faci ca lumea: trimiți mail la editura cu care vrei să lucrezi cu un titlu simpatic (propunere manuscris – titlul tău), în mail explici cine ești, ce faci, ce vrei și ce trimiți, iar atașat ai așa: manuscrisul sau doar o parte (după caz, ca să nu-l obosești pe editor degeaba (dacă nu l-ai convins până la cap 3, greu să reușești mai târziu, cel puțin așa cred…), o scrisoare de intenție în care să-ți explici motivația deciziei de a scrie și de ce ai ales fix editura aia, un sinopsis la tot romanul, un ultim text de analiză, scris tot de tine, în care-ți analizezi romanul (gen, curent, stil, inspirație, voce etc.; nu-l faci impersonal, eu scriu cam ca, sau similar cu, abordez tema aia, în legătură cu așa etc.). La finalul mailului spui că aștepți un răspuns. Editura, dacă e serioasă, o să-ți dea un mail înapoi cu: bă, nu-i prea ok, deci nu te luăm, sau: BĂĂĂĂĂĂ, CÂND SEMNĂĂM!!! A, da, să fie scris tot cu fucking diacritice și cât mai aliniată la normele gramaticale (typos apar, e inevitabil). Poate e cam exagerat, știu, dar eu sunt genul care preferă să facă lucrurile mai formal la început, mai protocolar. Dacă ai scos deja 1, 2, 3, 4, 5, 6, 7, 20 cărți cu aceeași editură și te știi cu oamenii ăia, mai ales dacă ați și ieșit la vreo bere, cred că e ok să trimiți direct un mail: bă, am mai scris una. Ia d’aci!

Problema e și în extrema cealaltă, când se publică tot, fără filtru. Asta e chiar sinucidere culturală și nu am văzut pe cineva s-o facă… încă…

Mai e și varianta menționată mai sus: eu public doar ce vrea mușchiu’ meu, chiar dacă genul nu-i așa de plăcut de mulți, mai ales că știu c-o să am vânzare, că autorul e cunoscut. Asta iar e nasol pentru că atunci riști să nu-ți mai cumpere alte cărți dacă nu le place…

Așadar până la urmă, pentru că sunt sigur că v-am zăpăcit, eu ce vreau să zic despre texte? Că dacă vrem literatură care să atragă, ne trebuie povești pe care cititorii să le poată înțelege, cu mesaj, cu personaje cu care se pot identifica, scrise corect, scrise bine, cu figuri de stil nici prea multe cât să devină prea greu de urmărit, nici prea puține încât să nu mai ai cadru, și publicate pentru valoarea lor ca literatură, nu pe pile. Fraților, chestia aia cu Scrieți, băieți, orice, numai scrieți!, nu merge. Scrieți, dar scrieți cu cap, cu coadă, cu mijloc! Și poate fi aplicată și la editori: Publicați, dar după ce citiți!

 

Editarea. 

Altă problemă mare din punctul meu de vedere. Am avut nefericita plăcere de a descoperi niște volume foarte problematice la capitolul editare. Asta chiar nu o înțeleg. Ești editor, editează! Cum spuneau și alții, sunt cărți cu niște greșeli gramaticale monumentale, inadmisibile. (revin mai încolo)

Primești manuscris, îl citești, faci observații, îl dai înapoi, autorul modifică, îl trimite iar și tot așa până se publică, cu negocieri la sânge, cu certuri că tu vrei cumva, că ăla vrea altfel, până la compromisul cu care e toată lumea de acord. Oricât de super autor ai fi, oricât de multă vechime ai avea, oricât de corect ar fi manuscrisul gramatical, de logică, de coerență etc., nu mi se pare ok să nu se uite un editor pe el și să nu-ți dea o părere.

A greși e uman. Nu scrie nimeni perfect din prima. Chiar și o singură virgulă…

Mda. Și există situații când autorul trimite manuscrisul azi, pleacă la tipografie mâine și poimâine avem lansare… Aici nu neapărat din vina autorului care poate a zis că nu poate să țină acel minunat deadline, ci pentru că editorul a zis că neapărat lansează în data de. Adică s-a ajuns în punctul în care avem eveniment, avem copertă, avem lansare, dar nu avem manuscris până cu mai puțin de două zile înainte. Ordinea firească (pentru mine) e așa: ai manuscris, îl faci cât de perfect se poate, îi faci copertă, anunți lansarea, faci lansarea.

Așa ne trezim cu găuri mari de logică și coerență, cu greșeli gramaticale etc.

Editorul, din punctul meu de vedere, dacă se înhamă să editeze, păi ar trebui să abandoneze alte proiecte și să editeze. Atât. Lași pe altul să facă planul de lansări, lași pe încă un altul să se ocupe de media și tot așa. Îți strângi echipă și delegi. Dacă vrei să faci o treabă, fă-o până la cap, dar fă-o cu simțire, nu în dorul lelii că așa îți vine, că n-ai chef, că ai încredere… Iei manuscrisul, te pui și-l citești și subliniezi și tai tot ce nu-i ok. Aș spune că nu-i greu, dar este și necesită multă atenție și voință. Atât spun: It’s not rocket science, mate. Ok, poate e dacă vorbim despre un SF cu rocket science.

Cum am spus și mai sus, am văzut cărți care, dacă editorul le citea, ieșeau după vreo alte 2 luni, minim, dar ieșeau mai ok, fără greșeli. Am văzut și cărți atât de bine editate încât nu am avut ce să comentez. Logică 11/10, esență 11/10, mesaj 11/10, simbolistică 11/10, gramatică 15/10…

Cel mai rău, însă, mi se pare că e situația când editorul vine la lansare să vorbească despre cartea unui autor, și începe să spună numai bazaconii, cum am spus și ieri. Nu vorbim că încurcă numele de personaje, inacceptabil, dar de înțeles până la urmă dacă ai 50 de principali și 2000 de episodici (stil ASoIaF). Nu, vorbim de editorul care începe să povestească altă carte cu totul…

Că tot ziceam de o echipă… din punctul meu de vedere ar trebui să ai: editor, lector, redactor. Da, e greu să găsești bani să-i plătești pe toți, dar, dacă ai noroc, poate dai de vreun mic și entuziasmat blogger, sau alt autor cu care ai colaborat, și care se oferă să facă treaba asta moca, doar pentru că-i place să citească și pentru că se simte altfel știind că a contribuit și el cu ceva, oricât de mic la cartea aia… chiar și o virgulă.

Din punctul meu de vedere editorul trebuie să editeze. Dacă nu face asta și se supără când îl trage cineva de mânecă… problema lui.

 

Cam atât pentru azi. Ne vedem mâine cu un nou articol, ultimul din această serie.

Cius!

 

P.S.: păreri despre chestia asta mai găsiți pe aici:

Iulia Albota #1

Iulia Albota #2

Iulia Albota #3

Eu #4

 

Reclame

5 gânduri despre &8222;Diverse: Cum nu vinzi o carte #5: despre texte și editare.&8221;

  1. Pingback: Diverse: Cum nu vinzi o carte #4: despre scrieri și marketing. | Catharsis Writing

  2. Pingback: Diverse: Cum nu vinzi o carte #6: despre atitudini. | Catharsis Writing

  3. Pingback: De cealaltă parte a baricadei #1: Debutul | Florin Stanciu

  4. Pingback: De cealaltă parte a baricadei #2: Criticile și părerile | Florin Stanciu

  5. Pingback: De cealaltă parte a baricadei #3: Empatia | Florin Stanciu

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s