Diverse: despre boli și credință

Da, uau, ce titlu cheesy…

Bun, mi-a luat ceva să mă hotărăsc să scriu articolul ăsta, ceva mai mult ca să mă decid cum să-l încep, motiv pentru care, acum, am o soluție: înainte să încep să vă povestesc. Trebuie să vă spun două lucruri.

De menționat că, într-un mod deja clasic pentru mine, iar e un articol lung, dar, chiar dacă nu-l citiți pe tot acum, salvați-l undeva și citiți-l. Nu am mai cerut de la cititorii blogului să-mi citească un articol, dar acum, azi, fac o excepție. Pe ăsta trebuie să-l citiți!!!

Vorbesc serios!

În primul rând, o explicație pentru existența blogului și pentru nume (iar): am început să scriu inițial ca să mă fac mai cunoscut (mă rog, ăsta era planul), să-mi creez o bază de fani care, la momentul publicării, să vină și să cumpere cartea. Cu timpul mi-am dat seama că blogul m-a ajutat să mă descarc, să-mi spun păsurile.

Nu, nu e vorba că nu am prieteni, din contră (bine, sunt puțini, apropiați, oameni de încrede, oameni care mi-au demonstrat că pot să fie acolo când am nevoie de ei și oameni pentru care pot să fiu acolo când au nevoie de mine). E ideea că, prin ceea ce scriu aici, poate există și altcineva care poate are o viziune similară, sau a trecut prin ceva similar și cu care pot să rezonez.

Ideea de catharsis, s-a născut din dorința de a avea ceva care să sune cool și să fie mai special (because i’m a special kind of special). Tot cu timpul, mi-am dat seama că eu chiar scriu pe blog dintr-o nevoie de catharsis, o nevoie de a mă elibera de probleme, de a le descărca pe seama altora, pe seama unor oameni care nu mă cunosc și pe care nu-i cunosc, plus cei mulți cu care mai schimb o vorbă din când în când (de la din doi în paișpe, la aproape zilnic), oameni care pot să ia asupra lor, cel puțin pentru o scurtă perioadă, problemele mele. Eu rămân fără ele într-un fel, adică nu mă mai presează ca o problemă paralizantă, ci ca o problemă care trebuie să-și găsească o soluție, moment în care energia mea nu se mai canalizează pe ce-ar fi dacă, ci pe cum rezolv asta. Ei, adică voi, le preluați asupra voastră și le uitați când dați peste ale voastre. Că vă pasă mai mult sau mai puțin nu-i important. Important este că le luați cu voi, fiecare bucățica lui și mă lăsați pe mine fără. Dacă v-au afectat până acum, sau dacă vă vor afecta de acum încolo, îmi cer scuze. Tuturor însă, vă mulțumesc pentru bucățica de timp pe care mi-ați acordat-o. *virtual hug*

În al doilea rând… aici vine partea aia mai sobră… Ca să fiu clar, nu îmi doresc simpatie, sau mesaje emoționante (dacă vreți să-mi scrieți/spuneți ceva, știți unde mă găsiți și ușa mea e mereu deschisă; nu mă supăr dacă simțiți nevoia să spuneți ceva sau dacă nu). Nu sunt genul acela de persoană care să aibă nevoie de încurajări și citate motivaționale. Nu merg la mine. Nu funcționez așa.

Mică paranteză: am văzut la un tip (potențial de scriitor, eu chiar sunt curios de cum va evolua) pe facebook care întreba cum se spune în română la coping mechanisms. Cea mai apropiată traducere ar fi mecanisme de apărare, dar, în limbajul de lemn al medicilor (personalului medical, dacă e s-o luăm așa, nu de alta, dar asistentele știu destul de multe și nu trebuie subestimate) se folosește tot termenul de mecanism de coping.

La mine, mecanismul de coping funcționează în trei etape: a) pricep problema. b) caut soluții. c) o dau în cinism didactic și încerc să-i ajut pe alții să evite problema peste care am dat eu. De primele două am trecut în 24-28 de ore. Punctul al treilea vine acum și o să rămână aici mult și bine.

Cum spuneam mai sus, nu-mi doresc ca voi, cititorii, să vă simțiți ciudat văzând cele scrise de mine aici. Nu-mi doresc atenție, nu-mi doresc tratament preferențial, milă etc. Ce îmi doresc eu din toate astea este ca voi să înțelegeți prin ce am trecut și să nu ajungeți la problemele mele. Nu vreau să vă sperii, dar, dacă asta e soluția prin care măcar unul dintre voi își va pune un semn de întrebare, va lua o decizie, aparent minoră, și va ajunge să treacă prin ceva similar cu o concluzie tot cam ca la mine sau mai bună, eu sunt mulțumit. Ca să mai punem ceva cheesy aici: ca medic (da, știu, nu sunt, dar mai am puțin) să ai un pacient și să-l salvezi de la orice problemă (inclusiv chinuitul cu o nenorocită de febră) este ceva de neegalat.

Uite, și o poză care exemplifică ce face, sau ce ar trebui să facă, un medic:

e7Cn8WN

Cred că pot să închei partea asta de poveste aparent fără sens. După ce terminați de citit, reveniți la început și reluați ce am zis mai sus.

Să trecem la treburi mai serioase. Probabil că unii dintre voi s-au prins deja unde vreau să ajung. Alții s-au prins, dar nu vor să accepte. Mai sunt câțiva care știu și câțiva (cred) care încă nu au priceput.

O mai lungesc puțin ca să vă sperii. Deși s-ar putea să pară plictisitor (nu că până acum nu ar fi fost) vreau să înțelegeți 2-3 chestii înainte, ca să aveți și voi o bază și să înțelegeți treburile mai departe.

Bun.

Asta este pielea (voiam să spun normală, dar mi-ar fi sărit cineva în cap că nu-i politically correct că e albă și sunt și altele care tot normale se numesc etc. Ca să evităm, e pielea cea mai comună din România, sau aproape de pielea cea mai comună din românia):

071129183833_1_900x600

Astea sunt straturile pielii:

Layers of skin.jpg

Nu e cea mai bună poză, dar merge.

Pe scurt:

Epidermul: ăsta este țesut epitelial, adică aceeași chestie care tapetează tot corpul la exterior și la interior, chiar dacă sub alte forme. Stratul bazal sunt celulele mamă, celulele din care cresc toate cele de deasupra lor. Stratum spinosum, sau stratul spinos, este format de celule care s-au diferențiat, adică au un singur scop în existența lor: să crească și să creeze keratină (au ceva mai multe roluri, dar pentru acum e suficient). Celelalte straturi, granulosum, lucidum, corneum, sunt straturile care chiar apără organismul de agresiuni din exterior (din nou, explicat simplist)

Dermul: ăsta e altfel, adică nu-mi nici măcar același țesut (paranteză, organismul are mai multe feluri de țesuturi, ficare cu treaba lui și anume: epitelial, conjunctiv, muscular, nervos). Dermul este format din țesut conjunctiv. Dermul este, dacă vreți să facem o parelelă, scheletul pielii. Dacă pielea ar fi un oraș, dermul ar fi toată infrastructura orașului, de la drumuri și poliție, la canalizare și parcuri. Dermul mai conține și vasele de sânge, vasele limfatice, structuri nervoase, glande… Dermul conține multe.

Între derm (D) și epiderm (E) (epi înseamnă deasupra, deci epiderm înseamnă deasupra dermului), există ceea ce se numește o membrană bazală, care aparține mai mult epidermului. Se numește așa pentru că ea stă la bază… Duh! Nu glumesc, membrana bazală (MB) stă la baza E și îl separă de restul. Asta e foarte importantă din enșpe mii de motive, dintre care vreau să amintesc două, mai importante pentru discuția de acum:

a) separă perfect (nu în linie dreaptă) și complet țesutul epitelial de țesutul conjunctiv și asta e important pentru alte enșpe mii de motive, dar, tot pentru discuția de acum, e important pentru schimbul de nutrimente (E nu are vase proprii, deci are neapărată nevoie de D ca să supraviețuiască – valabil pentru toate țesuturile epiteliale, de orice fel din corp).

b) pentru că separă așa de bine cele două țesuturi, nu au loc schimburi de celule, adică celulele epiteliale stau în țesutul epitelial, iar cele conjunctive stau în cel conjunctiv.

Hipodermul nu e important la momentul ăsta, dar, ca idee, conține restul din piele.

Știu că până aici probabil v-am plictisit, dar, mai aveți răbdare puțin, vă rog.

Mai e un tip de celule, tip ceva mai special: Melanocitele. Ce tip de celule credeți că sunt? Epiteliale? Conjunctive? Altul? Aici e mai complicat, dar, pe scurt, melanocitele sunt încadrate ca fiind parte din țesutul conjunctiv, dar provin din aceleași celule din care s-au dezvoltat (în timpul sarcinii, adică înainte de naștere) structurile neurale. Cu alte cuvinte, melanocitele sunt mai aproape de a fi niște funcționari publici care ar fi ajuns politicieni într-o altă viață, dacă e să păstrăm ideea că epidermul e ca un oraș. Melanocitele se găsesc între E și D, în E, în stratul bazal.

Gata. am terminat cu lecția de biologie. Mă rog, am terminat aproximativ, dar de acum nu mai explic atât de multe.

Mai departe, vorbim despre altceva, anume, boli de piele. Ca să fiu mai specific, alunițe.

Par example:

Standard benign nevi.jpg

Deși nu se vede foarte clar și nici eu nu sunt un expert în domeniu (nu e ok să se facă consultații la telefon sau pe net), dar, ca idee, așa arată alunițele, sau nevii (nu nervii) pigmentari benigni. Nu poți spune cu certitudine absolută niciodată dacă sunt benigni sau nu fără un examen histopatologic (adică luată o bucată sau toată chestia și examinată la microscop cu tehnici speciale). De principiu, dacă au o culoare uniformă, dacă sunt simetrici, dacă au o rețea regulată, e o probabilitate mai mare să fie benigni. Probabilitate mai mare înseamnă aproape 100%, dar, din nou, nu se fac consultații la telefon sau pe net (de ținut minte această afirmație pentru mai încolo când o să ajung unde vreau să ajung).

Aici, pe de altă parte, vorbim despre o problemă:

wUy3pov

Din nou, nu prea se vede clar, dar, în cele două imagini, nu mai vorbim despre o aluniță normală, nu vorbim despre un nev benign, ci vorbim despre o tumoră (corect e tumoră, nu tumoare) malignă.

Care e diferența între cele două? Se vede, zic eu, că nu arată chiar la fel cu cele de mai sus.

Acum, dacă vă spun că și nevi pigmentari sunt de fapt neoplasme vă speriați?

Stați ușor. Calm și cu grijă. Neoplasm înseamnă că ceva celule se adună și cresc (în termeni simpli și pe înțelesul tuturor). Neoplasmul poate fi benign sau malign.

Dar ce înseamnă benign? Și ce înseamnă malign?

Păi, benign e ceva care nu ar trebui să fie acolo, dar, dacă e acolo, de cele mai multe ori nu e chiar așa de grav. ATENȚIE! Dacă ceva e benign, asta nu înseamnă că nu e periculos sau că nu trebuie eliminat. Ceva benign, când vorbim de neoplasme, nu e ceva normal, ci ceva care a crescut, dar care cam stă pe loc acolo. Tumorile benigne pot să pună viața în pericol dacă cresc foarte mult sau dacă apasă pe ceva vital (un vas de exemplu) sau, în anumite cazuri, se pot transforma malign. ATENȚIE 2! Nu orice tumoră benignă se transformă malign și nu orice tumoră benignă are impact vital. Cel mai bine, dacă apare ceva ce nu ar trebui să fie acolo, mergeți la medicul de familie și/sau la un medic specialist!

Păi și malign ce înseamnă atunci? Malign e ceva rău, evident, dar, când vorbim de neoplasme, malign este cel care vrea să plece de unde e și tot crește spre vecini. Un neoplasm malign, o tumoră malignă este ceea ce se numește cancer. Însuși numele de cancer provine de la animalul rac (cancer în engleză, cancer în latină și Καρκίνος în greacă) pentru că primele tumori maligne descoperite păreau că prind în gheare organele din jur ca un rac. Cancerul invadează țesuturile din jur, afectează alte organe și, când bucăți dintr-o tumoră mai mare se rup, pot ajunge la alte organe unde pot creea alte tumori mai mici care, însă, pot crește foarte mult. Aceste mici tumori secundare (pentru că provin din aia mare) se numesc metastaze.

Știu că probabil am devenit din ce în ce mai sinistru, dar, văzând atâția pacienți ca student (nu vorbim de medicii care au văzut mii, poate chiar zeci de mii de pacienți care au ajuns prea târziu pentru că le-a fost frică, nu au dat importanță, sau, cel mai grav din punctul meu de vedere, nu au știut că e ceva în neregulă cu ei), pacienți care, dacă ar fi mers la un medic cu ceva vreme (de la săptămâni la ani), ar fi supraviețuit sau ar fi trecut prin mai puține chinuri, nu pot să mă abțin din a încerca să vă trag un semnal de alarmă.

Știu că probabil aveți și foarte multe întrebări. Din păcate nu vă pot răspunde la multe dintre ele. Dacă chiar credeți că aveți o problemă, cel mai sigur, mergeți la medicul de familie la o consulație și explicați-i situația.

Bun. Am vorbit despre piele și despre tumori de piele și despre diferența dintre benign și malign. Cred că deja v-ați prins unde vreau să ajung cu articolul ăsta.

Ea este Doamna Oma. Doamna Mela N. Oma.

27292554_1608193035893219_1589306913_n

(scuze pentru firele de păr din cadru)

Nu, nu vreau să râd de chestia asta pentru că nu e amuzant, nu vreau să râd de oamenii care chiar trec prin asemenea probleme, oameni care se chinuie și mor din cauza cancerelor. Nu.

Glumița de mai sus cu doamna a fost ca să vă fac să zâmbiți, să vă amintiți acest moment, să-l rețineți și să vă gândiți din când în când la ea. E o glumă cinică, dar, dacă măcar unul dintre voi se gândește că poate are alunițe mai multe, sau i-a apărut una recent și nu știe de unde s-o ia, dacă măcar unul dintre voi se gândește să ajungă pe la un dermatolog bun, cineva cu experiență, poate, doar poate, o să existe un om care a citit articolul ăsta și, pe baza lui s-a dus la un doctor și și-a scos o aluniță și a scăpat de o mare problemă.

Poza de mai sus are în centru un melanom malign, adică un cancer de piele.

Poza de mai sus îmi aparține.

Chestia din mijlocul pozei, chestia aia maronie, asimetrică, cu piciorușe, mai neagră într-un colț… chestia aia mi-a aparținut…

Chestia aia s-a dovedit a fi un melanom care-mi creștea pe piept.

Tumora aia a fost a mea.

 

Să vă spun povestea ei:

În urmă cu vreo un an și ceva am văzut o nouă aluniță pe piept. Nu am băgat de seamă. Partea cumva amuzantă este că nevastă-mea are multe, și-a și scos câteva, toate dovedindu-se a fi benigne și acum stă în observație.

După câteva luni, am văzut că acel mic punct a crescut puțin, dar doar într-o parte. Și-a făcut un picioruș. Am zis că nu-i ok, dar nu m-am speriat.

S-a potolit, dar, după alte câteva luni, a mai făcut un picioruș. Atunci m-am speriat și am zis că nu-i ok și că ar trebui să mă duc la un dermatolog, dar… marea mea greșeală, greșeală pe care o fac mulți, am zis că nu are cum să fie ceva rău, așa că am amânat mersul la doctor.

Și am tot amânat, și am tot amânat, și ea a tot crescut și a tot crescut și se făcea tot mai mare. Scuzele mele, minciunile pe care mi le-am tot spus au fost: fac nuntă, am de învățat, nu mă simt bine, n-am chef, altă dată, ar trebui, dar poate să mai aștepte, nu e ceva grav.

Și am tot amânat…

Apoi, după 1 ianuarie, pe 8, am început stagiul de dermatologie la spitalul Colentina, în București.

În a doua zi de stagiu, rezidenta doamenei asistent (asistent universitar), s-a oferit să ne arate un dermatoscop și cum se văd diferite probleme de piele la dermatoscop (dermatoscopul este un fel de lupă puternică folosit de dermatologi).

M-am oferit și eu, deși plănuiam s-o întreb într-o zi după stagiu pe doamna asistent. Cred, sincer cred că aș fi amânat și nu aș fi întrebat tot stagiul, dar, în acea zi de marți, pe la 11 și 20, ceva m-a împins să mă ofer voluntar.

Sunt foarte pudic și îmi era puțin jena de a-mi arăta pieptul păros colegilor de grupă (eram de fapt 3 grupe, majoritatea femei tinere). Aici cred că intervine schimabrea mea de caracter de când am început să văd lumea cărților din România. Cum am mai spus și în alte articole, eram și sunt introvertit, dar din ce în ce mai extrovertit.

M-am oferit voluntar. I-am menționat domnișoarei rezident că am și eu o aluniță, că e în relief, că e nouă. Prima ei reacție a fost că nu-i o problemă, dar s-a uitat.

S-a speriat…

După vreo cinci-zece minute a apărut și doamna asistent. Rezidenta i-a arătat poza de mai sus. Reacția doamnei doctor nu o s-o uit: nu știa că posesorul aluniței era în sală, deci reacția a fost pură, nelimitată de vreo constrângere socială (în facultate asistenții discută cu noi cazurile în detaliu; de cele mai multe ori ne spun despre prognostic sau ce alte analize se mai pot face, dar și de complicații; înainte să săriți, trebuie să știți că noi trebuie să învățăm ca studenți și, văzând omul în sine, interpretăm altfel situația, cel puțin eu; nu vedem o poză, ci vedem un om). Revenind: doamna doctor s-a uitat la poză și a spus: Vaai… Dar asta nu-i bine deloc! Asta trebuia scoasă ieri!

În primă fază nu m-am speriat. În primă fază…

Doamna doctor a aflat a cui era formațiunea, mi-a spus să vin cu o trimitere de la medicul de familie, ca să fie totul în ordine cu birocrația și legislația, m-a programat pentru operație și am așteptat.

Săptămâna următoare, marți, după ce am terminat stagiul, după ce programul studenților a fost gata, m-a dus la sala de intervenții și mi-a scos alunița. A vorbit cu mine pe parcurs, mi-a explicat, s-a terminat și gata. M-a pansat, am plecat spre casă, iar alunița s-a dus spre laboratorul de anatomopatologie (locul unde se fac testele de histopatologie despre care vorbeam mai sus).

Luni, săptămâna asta, doamna doctor s-a comportat normal la stagiu, deși mi s-a părut că-mi evită puțin privirea. Eram optimist. Nu aveam cum să am o problemă serioasă. Mi-a zis de cum am ajuns pe secție să rămân după lp (lucrare practică, adică mersul pe secție și văzutul de pacienți).

S-a terminat ziua de lucru, mi-am rugat două colege să mă aștepte să stau cu ele la o țigară după (plecasem de acasă fără brichetă; și da, sunt fumător… știu… cum era vorba aia? fă ce zice popa, nu ce face popa… medicii sunt cei mai proști pacienți pe care-i poți avea ca medic). Am intrat în cabinetul ei, i-am arătat plaga (locul de unde a scos alunița și unde a cusut) și a zis că e ok. Apoi mi-a zis să stau jos. Am bănuit să vrea doar să fie politicoasă și, cum stătusem ceva ore în picioare, nu am refuzat.

M-am așezat și mi-a spus scurt: a venit rezultatul, dar mai țin piesa o zi să mai facă niște teste de imunohistochimie (niște teste mai speciale care nu se fac de rutină).

Atunci a fost momentul când am realizat că nu-i tocmai ok.

Doamna doctor a continuat: a ieșit melanom malign stadiu 1a.

Pe moment nu am percutat. Tratam informația ca pe o informație a unui pacient: 1a, asta înseamnă că e mic, deci prognostic bun, dar săracul om are totuși cancer.

Abia după ce a continuat să mai spună două vorbe am realizat că eu era pacientul. Nu studentul, nu medicul, ci pacientul. Îmi simțeam urechile cum se înroșesc, îmi simțeam fruntea transpirată, picioarele mi s-au răcit, un junghi mi s-a pus în piept, genunchii mi s-au înmuiat… Dacă nu stăteam pe pat, mă prăbușeam imediat.

A continuat să-mi explice prognosticul, opțiunile terapeutice, ce e de făcut etc. S-a comportat cu mine ca și cum eram un pacient… mi-a luat ceva să-mi dau seama că eu chiar eram pacient.

A picat cumva ok toată vestea pentru că, chiar în acea dimineață, doamna profesor ținuse cursul de melanom malign. Informațiile despre boala mea erau proaspete.

Am ieșit, am vorbit cu soția, am sunat la clinica unde își scosese ea alunițele, s-a găsit un loc pentru mine marți. Până am ajuns acasă în 40-45 de minute. Nu am fost în stare să concep ce se întâmpla. Nu am percutat. Creierul meu înțelegea boala. Eu înțelegeam boala. Știam ce e de făcut, știam ce pași urmează, atât pe termen scurt, cât și pe termen lung, știam că nu o să pot să mai donez sânge. Nu puteam să concep că mi se întâmplau mie.

Am trecut printr-un amestec de sentimente, un carusel de emoții toată ziua…

Seara am vorbit cu ai mei, apoi cu niște alți prieteni, pe lângă cele două colege care m-au așteptat.

Marți am fost la stagiu normal, ca și cum nimic nu s-a schimbat.

După stagiu, am fost și mi-am luat rezultatul final. L-am citit și m-am mai liniștit. Ce a scos doamna doctor a fost cu margini libere de țesut tumoral (adică a scos toată tumora), ce era tumoral acolo abia trecuse de membrana bazală și asta doar în câteva puncte (adică, acele celule tumorale, dacă mai așteptam, se puteau apropia de vase de sânge sau limfatice și de acolo să plece la plimbare prin restul corpului, dar, la cum se prezintă, a fost la limită să nu plece nimic la plimbare). Am depășit la limită stadiul de melanom in situ (adică celule tumorale, clar tumorale, dar care nu au rupt membrana bazală).

După-masa am fost la un alt dermatolog, ca să cer o a doua opinie, asta după consultări și discuții cu soția, că tot suntem amândoi anul VI la medicină, și după ce am căutat și am citit numeroase articole despre melanom. Nu vorbim de web.md sau sfatulmedicului.ro sau cine știe ce alt site obscur sau forum, site care să conțină cine știe câte informații netestate, nedovedite etc. Nu, eu m-am dus la sursă, la datele adunate de oameni mult mai deștepți ca mine, mult mai experimentați ca mine, oameni care au studiat melanomul ani de zile. Avantaj de a ști să caut un articol și de a ști să citesc un articol.

Am vorbit cu al doilea doctor și, luând în considerare toate informațiile pe care le am acum, teoretic am scăpat. Știți cum… pe muchie. Fix pe muchie… Dacă-l mai lăsam câteva săptămâni rezultatul putea să fie cu totul altul, dar nu spre bine, ci spre rău…

Nu o să încep să mă laud că sunt cancer-free, sau că am supraviețuit cancerului. Ce nu pricepe lumea despre treaba asta e că, chiar dacă mai trăiești 1000 de ani după ce ai făcut un cancer, de orice fel, și nu revine, chiar dacă îți spui că ai bătut cancerul, ești un pacient oncologic, ești un pacient cu cancer care nu mai e acolo, care a dispărut, care s-a dus din corpul tău, dar nu te poți culca pe o ureche pentru că oricând se poate să revină.

Nu o să fac asta. Am scăpat ca prin urechile acului pentru moment. Sper să nu revin la o situație asemănătoare, dar, pentru moment sunt ok. Teoretic nu ar trebui să mai fie nici o problemă cu ce a fost acum. Practic… vedem ce-o să fie peste ani…

Ideea de bază, cu alte cuvinte, este că acum nu sunt panicat și speriat și o să-mi trăiesc viața (din fericire) ca și până acum, doar cu niște modificări minore. Faptul că am fost diagnosticat cu cancer nu o să mă preseze ca un munte de probleme, dar nici n-o să dispară complet. O să rămână ca un mic omuleț negru pe care-l car în spate și care, din când în când, o să mai spună un bau. Eu sper să rămână acolo, sau, ca să preiau un truc de la un tip simpatic, omulețul ăla a rămas acolo toată viața mea și nu s-a mișcat cât o să trăiesc (aparent, dacă ai o problemă și o consideri ca rezolvată în viitor și te referi la ea ca fiind rezolvată, îți e mult mai ușor să treci peste ea; merci D.).

Cam asta a fost povestea doamnei până acum. De acum încolo, vedem.

 

4 lucruri mai am de spus, 4 lucruri pe care vreau să le băgați la tărtăcuț și să vă intre bine acolo!

1. Dacă aveți o problemă de sănătate, adresați-vă cât mai repede unui medic, urgențele rapid apel la 112 sau la camera de gardă/U.P.U./C.P.U., după caz, sau medicului de familie pentru un consult și o eventuală trimitere către un specialist! Nu așteptați să se agraveze! Cu cât e tratată mai repede o problemă, cu atât e mai ok și are o evoluție mai bună!

2. Alunițele, cu tot cu expunerea la soare și, mai rău, la solar (cele mai cancerigene chesti după azbest… nu, serios, expunerea repetată la solar vă predispune la înbătrânire prematură – riduri ca la 60 la 35 de ani – și crește riscul de cancer de piele, inclusiv melanom, dar și altele, foarte mult), dacă au cumva ceva maling pe acolo și sunt prinse repede, pot fi rezolvate cu minime consecințe/complicații. Așa, ca întrebare care să vă pună pe gânduri de chestia că rămâne cicatrice: preferați o cicatrice de 2 cm pentru ceva benign sau o chestie care să vă mănânce la propiu o bucată de față doar a apoi să cedeze organismul? Nu vreau să spun că acolo se ajunge mereu, dar, netratat, lăsat să crească, un cancer e dezastuos nu doar pentru pacient, ci și pentru familia sa.

3. Mi-am dat seama că o serie de cirmustanțe m-au adus azi aici: decizia de a urma medicina, întâlnirea cu Cristina, relația mea cu ea, scrisul și schimbarea mea de caracter etc. Toate acestea m-au adus azi aici, povestindu-vă cum am fost diagnosticat cu un cancer de piele, cum am scăpat aparent de el (sunt optimist la capitolul ăsta), ridicându-vă poate niște semne de întrebare. Din aceste motive eu unul cred că există ceva superior, ceva care veghează și doar se implică minimal, dar suficient, ceva nedemonstrabil, ceva intangibil, dar care, pentru că eu cred în existența acelui ceva, există. Sună ca un fanatism religios sau ca un om care halucinează, știu, sunt conștient de asta, dar, având în vedere seriile de întâmplări din ultimii ani, am ajuns să Cred. Atât, doar Cred și nimic mai mult. Ca bonus, azi, după ce eu am scris și am programat articolul, fără să știe despre toată chestia asta, un tip a scris un articol care se pupă așa de bine cu ăsta, cumva o completare la el. Vă invit să-l citiți aici și după să-mi spuneți mie că nu există nici o coincidență că ne-am găsit amândoi azi să punem articolele. Motiv în plus pentru mine să Cred.

4. DACĂ AVEȚI O PROBLEMĂ DE SĂNĂTATE, ADRESAȚI-VĂ CÂT MAI REPEDE UNUI MEDIC, URGENȚELE RAPID APEL LA 112 SAU LA CAMERA DE GARDĂ/U.P.U./C.P.U., DUPĂ CAZ, SAU MEDICULUI DE FAMILIE PENTRU UN CONSULT ȘI O EVENTUALĂ TRIMITERE CĂTRE UN SPECIALIST! NU AȘTEPTAȚI SĂ SE AGRAVEZE! CU CÂT E TRATATĂ MAI REPEDE O PROBLEMĂ, CU ATÂT E MAI OK ȘI ARE O EVOLUȚIE MAI BUNĂ!

 

Atât am avut de zis pentru azi. Sper că nu v-am întristat prea tare. Sper că măcar câțiva dintre voi au priceput ceva și sper că măcar unul dintre voi să meargă la un doctor pentru că are o problemă minoră care-l sâcâie de ceva vreme, dar a avut aceleași scuze pe care le-am folosit și eu.

Gata!

V-am pupat și sper că sunteți ok!

Și mulțumesc că ați ascultat!

Și nu uitați să aveți grijă de sănătatea voastră!

Cius!

 

 

P.S.: recitiți începutul articolului.

P.P.S.: pe cei care știau despre treaba asta i-am rugat să nu spună mai departe pentru că voiam să am timp s-o procesez până să vorbesc despre asta. Încă nu am procesat complet, dar suficient cât să pot împărtășii problemele cu alții.

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s