Recenzie: Anotimpul pumnalelor – de Șerban Andrei Mazilu

Cum am mai zis de câteva ori, timpul meu de bloggereală s-a limitat foarte mult. Cu toate acestea, ar fi câteva cărți despre care aș vrea totuși să vă vorbesc, iar pe altele să vi le menționez.

Acestea fiind zise, recenzia de azi (am citit cartea de ceva vreme, dar nu am apucat să și scriu despre ea și am tot amânat… scuzeee):

Anotimpul pumnalelorde Șerban Andrei Mazilu, este primul volum din seria Cronici din Voss, și… yada-yada.

Nu! Azi facem altfel: ANOTIMPUL PUMNALELOR ESTE CEA MAI BUNĂ CARTE SCRISĂ DE UN AUTOR ROMÂN PE CARE AM CITIT-O VREODATĂ! Punct.

22221860_910215359132349_6533031544201769950_n

Din punctul meu de vedere, de cititor, de casual gamer, de ce mai vreți voi, asta este fără îndoială cea mai bună carte scrisă de un român pe care am citit-o. Îmi pare rău dacă supăr pe cineva cu afirmația asta, dar, în ultima vreme am ajuns la concluzia că nu ar trebui să-mi mai pese deloc dacă supăr pe cineva, deci afirmația rămâne și nu-mi pare rău.

Aș fi zis că-i cea mai bună carte pe care am citit-o vreodată, dar sunt vreo două care-i iau fața, scrise de străini. Nu pot să spun nici că-i cea mai bună citită anul trecut pentru că am dat de Gunslinger-ul lui King care a depășit la mustață Anotimpul. Da, afirm și că volum de față este aproape la fel de bun ca romanul lui Stephen Fucking King!

Acum că am stabilit că-s fan-boy, să vă zic și de ce. O luăm pe bucăți.

1. Povestea:

No… păi… asta este o poveste cu cap, coadă, mijloc, cârlige și tot ce-i mai trebuie. Sau, altfel spus, asta-i o poveste cu prolog, main quest, side quests, loyalty missions, final boss battle și epilog. Nu-i tocmai exprimarea pe care te aștepți s-o găsești când cineva vorbește despre o carte, nu? Te-ai gândi că vorbesc despre un joc video, un RPG stil Witcher sau Dragon Age. Ei bine… Anotimpul pumnalelor are o structură foarte apropiată de cea a jocurilor video, nu doar în ceea ce privește poveste, ci și personajele, filosofiile, antagoniștii, intrigile din spate etc.

Cartea asta e un joc video pe hârtie. Nu trebuie să-l joci pentru că-l experimentezi direct.

Două mici pseudo-concluzii (că nu am ajuns la final până aici): a. se vede că autorul e gamer, b. se vede că, dacă ești gamer, te prinde cartea.

Tot la poveste aș băga și intriga intrigile. Ok, avem intriga per se a romanului, aia clasică de apare în orice text epic (epic ca gen literar, nu că ăsta n-ar fi epic ca monumental de bun), dar avem și multe, dar multe, sub-intrigi, sub-plots, intrigi în intrigi, conflicte peste conflicte, trădări și răsturnări de situație pregătite atent și elegant.

Din primele pagini aflăm cine e personajul principal, adică Aendo Assermore: un asasin badass (subevaluat… Sam Motherfucker Jackson badass e mic copil pe lângă Aendo). El nu-i erou, ci anti-erou, un fel de Deadpool inteligent, relativ cu capul pe umeri (nu aude voci care nu-s acolo… mă rog… să zicem că-i cât de cât echilibrat psihic) și foarte eficient.

Dacă ar fi să-l compar pe Aendo cu cineva ar fi… mai încolo. Poveste acum, personaje după.

Cum spuneam, povestea e bine gândită, episodică aș spune, dar nu chiar. Adică: fiecare eveniment important și major reprezintă un capitol, sau o bucată dintr-unul, dar e ceva concret și legat. Fix ca un episod dintr-un serial sau ca o etapă din main quest. Ca să pricepi un episod, trebuie totuși să fii văzut serialul, în cazul de față să fii citit cartea până acolo. Din fiecare bucățică, se desprind altele mai mici sau mai mari care pregătesc terenul pentru viitor. Avem o poveste aici, o continuare acolo și un lucrușor minor care se dezvoltă încet spre ceva mai mare.

Un mic aspect ar fi… ciudat: există, puține ce-i drept (doar vreo 2) secvențe care sunt romance pur, nestereotipice însă, reale, pasionale, explicite. Nu pot să spun că sunt fan al scenelor de genul acesta, daaar… momentul unde au fost inserate, cum a fost inserate, rostul lor acolo… toate astea se leagă și le face să pară că trebuiau să fie acolo. Din punctul meu de vedere, dacă ar fi lipsit nu ar fi schimbat cu mult romanul și, în același timp, ar fi adus un minus de esență poveștii. Secvețele respective sunt fix picătura aia de alb din marea de sânge lăsată până acolo de personaje.

Așa ajungem la ultimul aspect pe care vreau să-l menționez în legătură cu povestea: îi o mare de sânge. La propriu… Nu e neapărat violent sau foarte explicit, dar e violent și explicit. Ce? V-am zăpăcit. Reiau: am văzut și mai și, am văzut și mai puțin. Anotimpul are secvențe violente, brutale, dinamice, agitate, care au o pantă ascendentă a tensiunii resimțite și una descendentă, adică totul se petrece gradual, ușor, și se termină la fel, timp în care cititești tot mai alert și mai repede. Scenele respective au din loc în loc și câte o imagine mai directă legată de ceva răni/monștii/crime etc. imagini care sunt grafice și care apar fără voia ta în propria-ți minte. Asta, pentru mine, a fost un plus foarte mare, nu pentru că sunt violent sau pentru că îmi place violența, ci pentru că, în atmosfera din roman, pică la fix.

Așa ajungem la punctul al doilea:

2. Atmosfera și lumea:

Îi întuneric pe acolo. Întuneric rău. Rar auzim ceva de soare; mare parte din evenimente se întâmplă noaptea și e întuneric. Atmosfera asta întunecată contribuie mult la poveste și povestea la atmosferă (Duh!). Ideea de bază ar fi că, prin imaginile create de autor, care sunt numeroase, prinzi o stare de angoasă, începi să resimți ceva din întunericul acela. Din proprie experiență, nu ajută să-o citești singur în casă noaptea… (da, sunt sperios și paranoic destul de des).

Trecând la lume… Marea Britanie, eventual vreo colonie insulară (nu că nu ar fi o mare insulă și UK-ul) în plină revoluție industrială… Mă rog, pe acolo pare nivelul tehnologic; hai, nu chiar plină, ci ceva mai avansată, dar pe acolo… deși aș spune că trece puțin și spre epoca victoriană (cartea e teoretic și practic un clock-punk, dar ce au ei ca tehnologie îmi pare mai departe de Renaștere… just my honest onion*). Cuplând asta cu atmosfera întunecată, preiei puțin o senzație de poveste în care te aștepți să apară Jack the Reaper (nu că nu ar fi destule personaje care să amintească de el). Ar fi de menționat că, deși lumea este avansată din punct de vedere tehnologic, mentalitatea medievală (fanatism religion, inchiziție, păgânii sunt nașpa, popa e deștept, bogații au prea mult, noi trebuie să bem, boala e pedeapsă etc. chestiile clasice) se resimte puternic. Filosofiile sunt cumva împărțite între Inchiziție și Renaștere, un amalgam ciudat care, evident, nu funcționează (duh!), pentru că dacă mergea, nu am fi avut conflictul… Ca să fie mai clar, lumea aia funcționează după principiile sfârșitul Evului Mediu și Renașterii, dar cu o tehnologie apropiată de Epoca Modernă.

Ce m-a deranjat totuși la lume, la arhipelag per total este că pare ba prea mic, ba prea mare, cu prea mulți oameni uneori și prea puțini în alte dăți.

Nu aș vrea să vă țin prea mult aici, dar… nu mă pot abține și mi-e greu să vorbesc mai pe scurt, la liniuță… scuzee din nou…

Revenind: Arhipelagul Voss: 4 insule, de principiu:

  1. Whitegate – locul unde stau oamenii simpli, tradiționali, neadaptați la noua religie (revin mai jos). Un fel de Irlandă. (vest)
  2. Noss – „Vaticanul”, scaunul Bisericii, tata la corupție și depravare. (est)
  3. Amberstone – stațiunea de fițe pentru ăia cu bani. (nord)
  4. Perque – locul unde se adună ultimele scursuri ale societății, mama la corupție și depravare. (sud).

Insulele sunt legate prin poduri, dar nu reprezintă tot ce conține arhipelagul: Esper și Highday sunt cele două orașe suspendate care cuprind structuri legislative și administrative, aristocrația și, cel mai important, scaunul Împăratului.

Am apreciat că în lumea asta păturile sociale sunt separate incluziv fizic, dar într-un mod extrem.

Alt aspect pe care l-am apreciat a fost că datele despre personaje și lume sunt presărate cu grijă, nu într-un infodump substanțial și interminabil.

Un alt mare plus din partea mea a fost sistemul juridic, neechilibrat, discriminator, care merge pe principiul că orice om e vinovat până când se demonstrează că este nevinovat

Ziceam că o să vorbesc și despre religii.

Cea nouă, un fel de creștinism politeist, îi are în centru pe Erra, Adu și Ur.

Cea veche pare să fie un ceva păgân și malefic, dar care supraviețuiește și aduce constant în discuție probleme existențiale, dar dă și dovezi că există, spre deosebire de religia nouă…

Așa aș vrea să intru în detalii aici, să discut chestiile astea, nu de alta, dar eu le găsesc interesante și fascinante.

Facem așa: eu le scriu aici și, dacă vă plictisec teoriiile, mergeți mai jos.

Erra: pe de o parte are ceva din imaginea zeiței Gaia, dar și din Hera. Pe de altă parte, dacă ne uităm la creștinismul de azi, Erra devine parte a persoanei Tatălui, nu chiar toată persoane, dar parte din, o față a aceleiași monezi a divinului.

Adu: se aseamănă mult cu Cronos și cu Poseidon și reprezintă cealaltă jumătate din esența divinului suprem.

Ur: tot prin comparație cu zeii Olimpului, pare să fie o combinație între Zeus și Hades, dar și cu ceva elemente din Hercule. Raportat la creștinism, ar fi Duhul, mecanismul prin care dualitatea Erra-Adu își exercită forțele.

Până aici ar fi treimea sfântă a noii religii care a acaparat imperiul Voss.

Totuși, pregătit atent, aflăm că a mai existat un personaj important în istoria recentă (atât de recentă încât episcopul i-a fost prieten): Sfântul Turek: el nu face parte din divin per se, dar a fost divinizat în urma acțiunilor sale. Turek ar fi prototipul demizeului din antichitate sau Iisus-ul creștinătății, poate chiar un Arhanghel Mihail cu propriul său Lucifer în antiteză perfectă și evidentă mult mai târziu.

Cam atât despre această nouă religie, dar… aici voiam să ajung, la acest mic dar…

Thanos. Ioi… Thanos. Personaj mai badass ca ăsta n-am văzut (poate doar modul cum a fost prezentată Moartea în Supernatural). Thanos este zeul morții (DUH!!!!). Thanos este singurul care pare să facă ceva, este singurul despre care aflăm că face ceva concret (aș spune mai multe, dar… spoilere).

Acum, vin teoriile mele legate de Thanos:

  1. Ar putea să fie Ur.
  2. Face parte dintr-un careu al puterilor divine, nu dintr-un triunghi.
  3. Thanos este singurul zeu care există de fapt și de drept, ceea ce implică:
    1. i-a omorât pe toți ceilalți zei
    2. el a creeat totul ca să aibă ce să omoare pentru că altfel ar fi dispărut

Un lucru e cert: Thanos este mai important decât pare. Aș merge până la a spune că este un personaj principal absent, dar omniprezent și cu rol episodic. Cred că e cea mai bună descriere a lui.

Ca să închei partea despre religie: Thanos lucrează pe căi misterioase.

Gata cu discuția despre religie. De fapt, gata cu discuția despre atmosferă și lume.

3. Personajele:

Aici iar ar fi de vorbit muuuult, dar o să încerc să vi le prezint în două vorbe (pe cele care m-au impresionat mai mult)

-Benson: best Alfred ever!!! Benson reușește să întruchipeze un Alferd (din Batman) atât de sarcastic și cinic, încât mai că-ți vine să-l scoți din carte și să-l îmbrățișezi pentru cât de mult te-a amuzat, doar ca el să se uite cu silă la tine și să-ți spună că ești ca o lipitoare: te agăți de oameni și nu te vrea nimeni.

-Quentin și Madeline: ăștia doi s-au găsit, n-am ce zice; sunt geniali în sadismul și comploturile lor, cunoscători ai psihologiei maselor… ce să mai… psihopatul și psihopata care-s mai psihopați ca oricine altcineva, real sau nu (chiar și decât Dawson)

-Loup: m-am declarat de ceva vreme ca fan al personajelor feminine badass, nu pentru că aș fi sexist sau ceva, dar, majoritatea poveștilor cu care am crescut aveau un prinț/cavaler/erou care făcea și bătea și salva prințesa. Ei bine, Loup este mai badass ca aproape toți eroii din poveștile copilăriei. Sarcasm, sictir, ură, dragoste și, perfect integrată în personalitatea ei și în poveste, o luptătoare cum nu a mai văzut lumea de multă vreme (vreodată).

-Bone:… fucking Bone… FUCKING BONE… singurii oameni care l-ar considera pe Bone ca fiind ok sunt cei care seamănă cu el, adică sunt popi grași, bogați, pedofili, canibali, psihotici, fanatici… Bone este imaginea preotului/călugărului despre care ai auzi la știrile de la ora 17, imagine dusă în absurdul extrem. Cum asta nu e tocmai o carte pentru oameni religioși, pot să spun sigur că Bone o să fie urât de absolut toată lumea care o să citească această carte… atât de urât încât o să ai senzații fizice de la ură… atât de urât încât o să (SPOILER, dar nu-mi pasă aici) te duci să țopăi de bucurie când vezi ce o să i se întâmple. *read bait* N-ai să crezi niciodată ce-a pățit acest episcop pedofil! Șocant! Pagina 242!

-Septimus: pămpălău cu intenții bune…

-Turek: eroul martir care este divinizat pentru că este erou martir.

-Baudlaire: polițistul ăla bătrân, cu multă experiență, mult talent și de un miserupism crunt care ajunge de voie, de nevoie în mijlocul problemelor.

-Aendo: fuckin’ Aendo… ce e de zis despre el? BAD FUCKING ASS!!!Pe lângă asta, el evoluează pe parcursul poveștii și descoperă din ce în ce mai multe talente și abilități pe măsură ce povestea se scurge, ca și cum ar face level up cu fiecare capitol citit. Acum, eu am două teorii legate de el, niciuna confirmată în primul volum.

1. Aendo este fiul ilegitim al lui Septimus/Turek.

2. Aendo comunică mai mult decât am crede cu Thanos.

4. Stilul:

Promit că nu mai am mult.

Am văzut în alte recenzii cum că ar fi prea multe figuri de stil care fac lectura să devină greoaie. Le dau dreptate cam o treime. Da, sunt multe figuri de stil, dar nu prea multe. Nu, nu fac lectura mai greoaie, ci o ajută.

Eu sunt cititorul care-și imaginează… mult. Fiind și gamer, evident că m-a atras povestea. Am plecat la drum cu niște așteptări mari, așteptări care mi-au fost mult depășite. Toate figurile alea de stil au rostul lor și mi se pare că au fluidizat lectura.

Alt aspect al lecturii care mi-a plăcut a constat în schimbările de perspectivă de genul „pe când se întâmplau astea, în alt loc altcineva făcea altceva”. Da, pare ieftin și leneș, dar se potrivește atâta de bine cu atmosfera. Plus că eu le-am asociat ca pe cutscenes, când din acțiunea pe care o faci tu, brusc vine un ceva filmat din alt cadru și tu doar asiști. Povestea este despre Aendo, dar ai nevoie și de alte informații pe lângă.

Mare plus din partea mea vine pentru atenția la detalii. De exemplu (ca idee de cât de profund a conceput autorul lumea) spionii, când se salută, inclusiv în fața împăratului, se apleacă din șold, dar păstrează privirea ridicată pentru a prevedea un potențial atac.

Ar putea să existe unii care au citit și care ar spune că există momente de deus-ex, despre care cred că deja se știe că mie nu-mi plac. I-aș contrazice. Am avut și eu aceeași idee la vreo 2-3 faze, dar, revăzând fragmente anterioare, mi-am dat seama că au fost pregătite subtil și atent.

Într-o concluzie despre stil, aș spune că mai bine de atât greu se putea și că atenția la detaliile despre personaje (trecut, motivații, aspect fizic etc.), despre lume (economie, religie, filosofie etc.), despre conflicte și intrigi, este uimitor de mare. Se vede că autorul a gândit mult fiecare aspect din carte, fiecare mică părticică. Nimic nu e întâmplător sau lăsat în voia sorții.

5. Finalul:

Cartea se termină cam abrupt și cu un final oareșce neașteptat, în sensul că se întâmplă cam ceea ce bănuiam, dar nu în totalitate.

Ce mi-a plăcut și displăcut la final a fost ultimul capitol: „Frânturi de epilog”. Pe de o parte a fost ciudat că prin aceste mici fragmente autorul a închis niște fire lăsate deschise până atunci, adică a părut leneș. Asta până la ultimele fraze… Ultimele fraze au fost cel mai mare cârlig cu putință și complet neașteptat, însă, revăzând anumite aspecte, îmi dau seama că fix asta a vrut de la început și că fix asta a pregătit din primele capitole, finalul căpătând alt sens și firele alea închise, brusc devenind complet deschise.

 

Gata. Atât am avut de zis, deci, dacă vreți o poveste pentru gameri, cumpărați cartea, dacă vreți acțiune, cumpărați cartea, dacă vreți o poveste cu personaje feminine puternice scrise superb de un tip, cumpărați cartea, dacă vreți să vedeți o lume întunecată consumată de lăcomie și ură, cumpărați cartea.

Cius!

 

 

P.S.: La mulți ani cu întârziere!

*da, a fost intenționat onion.

Reclame

7 gânduri despre &8222;Recenzie: Anotimpul pumnalelor – de Șerban Andrei Mazilu&8221;

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s