Fragmente: Cină cu ficat și inimă – de Mihaela Apetrei

Azi am un fragment cu o mică chestie în spate. Pe Mihaela am cunoscut-o în urmă cu vreun an, la o întâlnire a bloggerilor. Atunci nu știam că-i și scriitoare, dar am aflat când am dat peste blogul ei. Acum, azi, sunt atât de bucuros și entuziasmat pentru că ea a devenit prima autoare pe care o urmăresc înainte de lansare. E prima dată când cunosc omul din spatele cărții înainte să fie o carte.

Acum, entuziamnul meu e mare, poate chiar mai mare decât cu alte ocazii, dar, când vă zic că asta-i o carte care sună foarte bine (din ce știu, deși nu am citit nimic din ea încă, deci fac o recomandare în alb și în necunoștință de cauză, dar merg pe încredere, e un thriller mai sinistru; acum sper să am și dreptate), și vă aștept la lansare.

Vă las aici fragmențelul și sper să veniți să o citiți și să vă entuziasmați la fel ca mine.

Enjoy!

30727378_806348879555854_457030003560696913_n

 

Secția 3 de poliție. Biroul de criminalistică

Marc se învârtea cu disperare prin birou. Ceva nu-i plăcea, nu-i convenea, nu se potrivea. „Ce dracu’ nu-mi iese la socoteală!” Frunzărea cu disperare cele câteva foi din dosar, doar ca să se afle în treabă. Nu era nimic ascuns acolo. Așa cum scria și pe ultima pagină, cazul fusese închis din lipsă de probe. Un cadavru de fetiță și atât. Singurul lucru consistent era raportul cutremurător al legistului; nu mai văzuse niciodată așa ceva. 

– Marc, vii?

Doina băgase capul pe ușă, o mutră asimetrică, cu un surâs strâmb. O sluțiseră niște țigani odată, în stradă, când îi legitimase. Era o polițistă bună, dar fusese luată prin surprindere când unul dintre ei scosese , fără veste, un brici cu mâner verde brotac (și-l amintea ca azi, căci el documentase dosarul și punga în care stătea, cu eticheta de „corp delict”, îi tot scăpa dintre hârtii, când le lua din raft) și o crestase pe Doina pe față, de la colțul gurii până spre ureche. O cususe profesorul Lazu, de la Universitar, dar mușchii fuseseră secționați până la măsele și, deși din tăietură rămăsese doar un firicel subțire, obrazul îi părea sugrumat de o ață și ravagiile se vedeau și mai tare când râdea sau plângea.

– Aș mai sta puțin. Vrei să rămâi și tu, să ne uităm pe un dosar?

– Nu pot azi. Vorbim mâine dimineață.

Chipul asimetric al Doinei a dispărut îndărătul ușii. Marc a rămas holbându-se la vopseaua scorojită, veche de cel puțin zece de ani. De fapt nici n-o vedea. Îi stăruia în minte chipul fetiței, obrajii supți și trupușorul uscat, ca și când cineva i-ar fi fost sorbit conținutul. „Știi cum trebuie să fi fost pe dinăuntru? Toate organele – ca mezelurile crud-uscate”, îi zisese legistul pe care îl rugase să-i traducă raportul pe înțeles. „Uscate, toate, pricepi? Cu toată apa din ele scursă, numai țesut deshidratat”. Înțelesese. Ceva o secase pe dinăuntru, un păianjen uriaș, uman, care îi lichefiase conținutul trupului și i-l supsese, ca să se hrănească.

Ieri venise un nou raport, care îl obligase să deschidă dosarul ăsta vechi: un mort, un băiat tânăr, cu unul dintre organe exact la fel. Mezel crud-uscat. Supt, deshidratat, sorbit de păianjen. Tocmai în ajunul Crăciunului.

Aruncă o privire pe geam, spre orașul pavoazat. „Ninge.”

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

w

Conectare la %s