Comunicat de presă: Tritonic

Vă amenințam cu un alt comunicat de presă, așa că vi-l dau acum. Îl aveam de ceva vreme, dar am zis că e rea din timp să-l pun atunci.

Continue reading

Advertisements

Koa — nașterea unui zeu

Mereu mi-am dorit să am super-puteri. Numiți-mă cum vreți voi, dar mereu am vrut să fiu special. E cel mai clasic clișeu cu putință: copilul care se simțea singur și nedeosebit de restul voia să fie ceva mai mult. Nu asta ne dorim toți până la urmă? Am avut o familie iubitoare și destui oameni în jur, prieteni puțini, colegi mulți, cunoștințe nenumărate. Toți, fie, aproape toți, mi-au spus că sunt special. Că toată lumea e specială în felul ei.

Nu i-am crezut o secundă. Da, aveam note bune, învățam pe rupte, eram un surfer tare, de ce să mint. Aveam calități și eram peste medie, nu cu mult, dar peste. Nu îmi era de ajuns. Voiam mai mult. Continue reading

Răfuiala – fan-fiction Omul-Fluture

Mereu i-a plăcut să se bată, însă acum, în „noua lume modernă“, competițiile la care participase nu prea își mai aveau locul. Mare campion mai era. Pufni gândindu-se cât de bun fusese și cât de jos ajunsese. Câștigase titlul mondial la MMA (mixed martial arts) în tinerețe, la categoria super-grea. Fusese lider absolut până la nefericitul accident care îl lăsase fără mâna stângă. Teoretic, tot campion neînvins rămăsese, dar incapabil să își apere titlul.

Avea suficienți bani pentru o proteză bionică, dar nu voia un braț artificial. Și oricum, nu ar fi putut să lupte. Decise, pentru a n-șpea mia oară, mai mult reasigurându-se pe sine, că implantul cibernetic era tot sinteticul pe care avea să-l poarte în organism.

Acum… doar stătea în casă toată ziua și citea blogveluri, sau viziona vodeviluri. Ocazional, se ocupa de „afaceri“, cum plăcea să le numească, în Rețea. Aceste treburi în lumea virtuală îi aduceau un venit considerabil care îi permitea să se întrețină într-o viață luxoasă… și să beneficieze de cele mai noi tehnologii. Continue reading

Orizontul negru

Luminile orașului, cele câteva care încă mai funcționau, mai mult focuri răzlețe, rămâneau parcă fixe, clipind de fiecare dată când un copac trecea între ele și geamul mașinii. De ce să fugi? Niciun loc nu era sigur. Dar părinții mei voiau să se ascundă în peșteri. De parcă acolo am fi în siguranță. Totul se termina.

Țin minte și acum acea seară nefastă de acum doi ani. Era prima dată când am vrut să mă uit la știri cu ai mei. Urma o dezbatere politică și, abia căpătând drept de vot, am hotărât să o urmăresc. Stăteam tolănit în pat și o ascultam pe crainică vorbind despre nimicurile întâmplate peste zi — un atac într-o bancă, ceva de corupție.

Continue reading